Răpirea domnului Heineken e un film bazat pe fapte reale, iar asta pare că funcționează ca o scuză. Așa s-au întâmplat lucrurile, mai mult nu se putea scoate din acea poveste. De obicei, filmele cu infractori au personaje pitorești, tipi ciudați și extravaganți, prea flamboaianți ca să poată funcționa în limitele legii. Răpirea domnului Heineken n-are cum să propună asemenea eroi. Realitatea nu ne-a furnizat decât un grup de ratați puși pe căpătuială. Răpitorii sunt personaje anoste și unidimensionale, niște șomeri care vor să facă bani rapid. Singura trăsătură de caracter pe care o reții la ei e aversiunea față de un job normal.
În Amsterdamul anilor ’80, cinci băieți de douăzeci și ceva de ani îl răpesc pe milionarul Freddy Heineken, președintele companiei care produce berea cu același nume. E cam tot ce conține filmul, care poate fi urmărit cu oarecare interes doar de cei care nu știau nimic despre răpire. În rest, e teribil de insipid, chiar naiv pe alocuri. Singura chestie care-l salvează e apariția lui Anthony Hopkins în rolul milionarului. Doar că pe Hopkins îl țin închis într-o celulă îngustă, legat cu lanțul de perete, parcă pentru a nu-i eclipsa pe ceilalți actori și pentru a nu-i da filmului o înfățișare ceva mai credibilă.
Când ai la îndemână toate posibilitățile tehnice ale cinema-ului contemporan, e nefiresc să ții neapărat să faci un film bazat pe fapte reale. Sunt chestii mult mai interesante care nu s-au întâmplat, alea trebuie puse într-un film. E greu de văzut ce recomanda răpirea lui Freddy Heineken pentru o a doua ecranizare (prima datând din 2011, cu Rutger Hauer în rolul lui Heineken). Pare că singura intenție a regizorului Daniel Alfredson a fost să arate cât de neinteresantă a fost întreaga răpire, cât de lipsită de miză și de finalitate. La sfârșitul filmului, ca un motto întârziat al întregii povești, mai auzim încă o dată chestia de o banalitate sforăitoare pe care Heineken i-o spusese, în capitivitate, unuia dintre răpitori: ”Omul poate să fie bogat în două feluri: dacă are bani și dacă are prieteni. Nu poți să le ai pe amândouă”. Înțelegem, din repetarea nefirească a replicii, că are o semnificație deosebită pentru ce s-a întâmplat în film. Pare că regizorul a fost și el puțin descumpănit văzând lipsa de orizont a poveștii și a încropit rapid un mesaj, pentru ca cele 95 de minute de peliculă să nu fi fost degeaba. Știu, și-a zis el, filmul e despre cum săracii pot avea prieteni și despre cum se pierd ei atunci când apar banii.
La finalul filmului știm de ce nu mai auzim de răpiri motivate financiar în Europa. Sunt mult prea neinteresante. La fel cum mulți telespectatori ies dezamăgiți din sala de cinematograf pe la mijlocul filmului, probabil că unii răpitori părăsesc plictisiți combinația, pentru că și-au dat seama deja cum o să se termine totul.
Răpirea domnului Heineken e mult mai plictisitor și mai puțin captivant vizual decât o reclamă oarecare la Heineken. O pauză publicitară în mijlocul filmului ar fi fost așadar binevenită pentru a-i ține pe oameni în sală.
Răpirea domnului Heineken, Marea Britanie-Olanda, 2015. Acțiune, 95 de minute. Regia: Daniel Alfredson.
