Pentru cei mai norocoși dintre traci, ăia care au ajuns în sala de cinema fără să fi văzut filmul meseriașului de Verhoeven, creatura meschină de azi ar fi doar un film prost și plictisitor. Pe mine m-a mîncat undeva și, înainte de vizionare, am aruncat un ochi pe filmul original, pentru termen de comparație.
După vizionare, aveam o dilemă: să trag pe nas detergent cu granule albastre, care curăță amintirile vechi de cîteva ore, sau să dau direct creierul pe răzătoare, doar-doar voi rașcheta și mizeria sinistră pe care tocmai văzusem.
Dar să luăm povestea de la un capăt: Alex Murphy este un polițist corect și zelos, pe care soarta crudă a decis să-l facă bucăți, doar-doar va fi reasamblat de niște corporatiști dubioși sub forma unei mașinării pe care ar trebui să scrie, așa cum scrie pe orice pateu onorabil, "Conține urme de carne". După care robocetățeanul își intră în drepturile sale de semirobot, face curățenie pe străzi, face curățenie în lumea coruptă a corporatiștilor, își recîștigă natura umană și, în final, pozează în erou în timp ce niște țigani americani îl taie cu flexul și-l vînd la fier vechi.
Partea proastă este că regizorul José Padilha nu se mulțumește să urmeze ascultător direcția trasată în 1987 de Verhoeven, așa cum ar trebui să facă un băiat mediocru și netalentat. Partea și mai proastă este că brazilianul vine cu propriile idei și, în loc să aleagă un Robocop care dansează samba ca nimeni altul, driblează toată echipă cu mingea și, eventual, și cu jucătorul advers la picior, el încearcă să fie original. Îi iese?
Judecați și singuri:
– Alex Murphy I-ul are ocazia să moară într-o scenă memorabilă, făcut bucăți de antagoniști. Alex Murphy al II-lea are o moarte mai scurtă decît un vis umed pubertin, într-o banală explozie de mașină;
– Robocop I-ul e ocupat să-și aducă aminte chestii din viața anterioară și, încet-încet, să pună latura umană într-un raport strîns de forțe cu latura artificială. Robocop al II-lea are crize de conștiință cînd se trezește Terminator, o arde mai uman ca emokizii, niște oameni de bine îl lobotomizează, dar își revine miraculos și, în final, își recîștigă conduția de om;
– finalul filmului original are o rezolvare elegantă pentru interdicții de tip "N-ai voie să-ți omori șefii, deși ticălosul merită". Finalul filmului de față ar vrea să spună "Robocop devine uman pentru că omoară pe cineva cu sînge rece".
Pentru sfîrșit, am păstrat partea cea mai penibilă a filmului. Principala reglare de conturi, care, în loc să fie un bloodfest de bun-simț, e mai cuminte decît cel mai decent porno pentru misionari iehoviști și mai curată decît orice film educativ pentru vampirii care vor să se lase de băut. Disperat să obțină un rating demn de puștimea americană, regizorul a dat cu mopul prin cadru și, în speranța că privitorii sînt la fel de proști ca și el și nu se vor prinde, pune actorii să se ciuruiască pe întuneric. Pentru că 1) ei sînt deja dotați cu night goggle și 2) un dispozitiv futuristic care poate ține în viață un cap fără trup are toate șansele să nu fie dotat și cu infraroșii.
E drept, scenariul încearcă să exploreze drama de familie și toate complicațiile care decurg din stadiul de nemort al personajului principal. Idee acceptabilă, realizare execrabilă, impresia finală fiind că toate scenele respective au fost adăugate ulterior, cînd studioul a urlat exasperat: "Tîmpiților, v-a ieșit filmul prea scurt! Băgați repede ceva de umplutură".
De spus mai sînt multe, dar spațiul mă roagă frumos să mă opresc aici, nu înainte de-a trînti și concluzia. RoboCop 2014 e un film al epocii lui: alungă satira, uită aluzia, pierde sensul pe traseu și, în final, lasă în locul eroului celebru din anii ‘80 un prefabricat care seamănă cu un dildo. Amănunt care explică de ce spectatorii nostalgici de peste mare au comentat la unison: “José Padilha, filmul ăsta să ți-l bagi în ***!”.
RoboCop. R: José Padilha. Cu Joel Kinnaman, Gary Oldman, Michael Keaton.
nicio vizualizare
