Aţi înţeles deja, din titlu, că e vorba de un drum prin Secuime, prin bau-baul naţional („Te ia lumea la bătaie dacă vorbeşti româneşte pe stradă!“). Sunt convins că voi sunteţi mai inteligenţi decât atât şi nu puneţi botul la tâmpenii, dar câteva ponturi nu strică nimănui, mai ales dacă n-a mai fost.
Secuimea e compusă din două zone destul de clar demarcate, cum să zic, un „centru“ şi o „periferie“: depresiunea propriu-zisă, aia pe unde curg Mureşul (spre nord) şi Oltul (spre sud) e centrul, iar partea dinspre Ardeal ar fi periferia. Miercurea Ciuc, bunăoară, este în Secuimea centrală, iar Odorhei este (aşa-zicând) la periferie – adică spre zonele infestate de români (glumă!!!).
Ce-am reţinut din Odorhei: oraş mic, frumos şi curat, cu oameni politicoşi, liniştiţi şi destul de sărăcuţi (preţurile nu sunt mici, dar ei nu cumpără nimic; gagică-mea şi-a luat o poşetă şi era siderată: „Tanti aia nu mai vânduse o poşetă de anul trecut!“), iar în centru tronează statuia Secuiului de Fier. Tipul se răsteşte la trecători cu puşca, la fel cum un cioban român s-ar răsti cu ghioaga (o ţine ca pe un bătac de baseball), dar povestea e mai lungă: cică Secuiul „de Fier“ era de fapt din lemn, dar în 1919, trupele române l-au dat jos şi l-au ars, ca să-şi facă jar de mititei (români, deh!). După Unire, primăria oraşului ar fi dat în judecată guvernul, a câştigat în instanţă, iar Secuiul a fost refăcut pe bani de la buget, de data asta chiar de fier. Nu ştiu dacă povestea e adevărată (cum jura informatorul meu), dar simpatică e sigur.
De la Odorhei, în drum spre Miercurea Ciuc, treci munţii Harghitei. Am văzut eu mulţi munţi în ţara asta, dar ai Harghitei sunt splendizi: păduri nesfârşite, poieni, pârâuri încă nebăgate pe ţeavă… paradisul. Dacă secuii ştiu să îşi apere munţii cum îşi apără identitatea culturală, vreau să sper c-or să scape molizii de la drujbă şi păstrăvii de la ţeavă. Miercurea nu arată cu totul diferit faţă de alte oraşe: aceleaşi blocuri monotone, aceeaşi stradă centrală cu prăvălii, aceleaşi „ajustări“ (în clădirea fostei fabrici de tractoare se coace încă un mall…), diferenţa e dată doar de castelul Miko. Nu-i laud aiurea pe secui, dar, în această unică privinţă, ei au reuşit: castelul e acum un muzeu de toată stima, nu mercerie, pizzerie sau bordel.
