Am avut o mică aniversare. S-a împlinit o lună de la Revoluția din 5 Martie, data cînd odiosul sistem al dictatorului Mircea Sandu s-a prăbușit, iar în locul său s-a instalat un regim democratic, de largă respirație fotbalistică, sub conducerea lui Răzvan Burleanu. Din perspectiva istoriei, este prematur să ne pronunțăm, firește, asupra semnificației momentului. Nici măcar ca umili chibiți din presă nu ne permitem să tragem concluzii. Îi acordăm noului-venit un credit în alb pentru o sută de zile, hai, chiar două sute, pînă se mai lămurește treaba. Deocamdată nu e lămurită.
Pînă acum, Răzvan Burleanu s-a remarcat mai ales prin bune intenții. “Cînd ești tînăr, nu vrei ca numele tău să fie asociat cu eșecul”, “În opt ani, România va fi în Top 10 mondial. Nu este doar un vis, e un obiectiv”, “În România, fiecare copil ar trebui să aibă șansa de a juca fotbal. Un teren modern, o minge și un antrenor profesionist” – sînt doar cîteva din ultimele declarații, după ce junele prezident s-a văzut cu Michel Platini la Nyon, “impresionîndu-l pe liderul UEFA cu prospețimea ideilor sale”, conform Gsp. Frumos, foarte frumos! Că bine le mai zici, bibicule! Chestia e că, pînă cînd prind viață visurile, realitatea ne omoară. Mircea Sandu și ai lui (cascadorii răului!) au lăsat în urmă-le o șerpărie, o junglă, o mlaștină, un păienjeniș, un ghem de șobolăneli. Turneele internaționale și declarațiile trendy nu rezolvă situațiunea, tinere! Păi, vorba aia, ori sîntem revoluționari, ori nu mai sîntem!
S-ar putea ca fotbalul să nuanțeze încă o dată conceptul de revoluție à la roumaine. Răzvan Burleanu însuși compara momentul din 5 Martie cu cel din Decembrie ’89. Presa a plusat entuziast, nu fără temei: un regim ce părea etern se năruia brusc, ca și cum n-ar fi existat, dar, acum, spre deosebire de atunci, noii conducători nu mai aveau nimic de-a face cu vechile structuri. Am subscris tezei, cu furie și egal entuziasm. Nu ne plac dictatorii și regimurile lor corupte, sînt o mizerie. Azi, la o lună de la Evenimente, ne permitem totuși să adîncim comparația. Încotro evoluează Revoluția din Martie, cea care a propulsat tandemul Burleanu-Chivorchian? E nelămurită treaba, v-am zis.
E ca și cum, să zicem, editorialistul nostru Mircea Dinescu ar fi ajuns președinte în 1989. Îl coopta în echipă pe Ilie Verdeț și negocia ruptura de un regim ilegitim și criminal: îl lăsa pe Ceaușescu, în scîrbă, cu un etaj din Casa Poporului (că el a construit-o), o pensie nesimțită și, pe lîngă secretara viageră, dreptul nelimitat la convorbiri telefonice și tratament medical. Ar fi urmat, evident, ca fostul tiran să plece peste un an la ONU, un fel de UEFA la scară mondială, o FIFA a statelor-națiune.
România e complicată, iar fotbalu-i și mai și. Reacțiunea își ascute ghearele și colții. Revoluțiunea vorbește mult și face puțin. Și nimica mișcă. E iarăși blat, oare, între bonjuriști și tombatere? Se va afla abia după ce Tuităru’ și Feisbucu’ ne vor chema, în uichend, la revoluția următoare. Burlene, fă-te că lucrezi!
