După frumoasa pățanie din decembrie ’89, mi-am continuat peregrinările diurne și nocturne prin Bucureștiul iubit și pus pe demonstrații. Cred că v-am spus că, prin februarie, Mircea Dinescu vorbea singur prin Casa Monteoru, încercînd să dea scriitorilor săraci niște apartamente din Centrul Civic, apartamente pe care le obținuse de la Petre Roman. Bine, nu-i vorbă, nici nu mai erau ale partidului și rămăseseră fără protipendadă. Dar marea curiozitate e că Dinescu a găsit cu greu mușterii. Lumea era cu ochii pe starea revoluției, nu se mai împiedica de un nefericit de căsoi (care, azi, valorează greutatea lui în aur). Ce, avem timp de case? Lăsați-ne, că noi schimbăm lumea! Cu chiu, cu vai, apartamentele s-au dat. Poate și pentru că în vîltoarea celor mai fierbinți idei mai sînt încă minți reci, scrutînd viitorul. După cîțiva ani, unele s-au vîndut (pe bani care păreau buni, atunci), altele s-au clasicizat.
Am primit și eu oferta (Dinescu trebuia să le plaseze repede) dar, cum vă spun, m-am uitat la ea cu scîrbă. Ce, pentru asta am murit io la revoluție? Am continuat marșul pe stradă. La un moment dat, parcă prin martie, Călin Angelescu vine cu o idee nouă: cică să intrăm în asociația „21 decembrie 1989”, că de acolo se dau certificatele de revoluționar, loc de veci, sediu de firmă, gratuitate pe transportul comun și… și am uitat ce se mai dădea. Mărturisesc că mi-am luat ceferticatul (cred că era într-o primă formă, că au urmat revizuiri, adăugări, lupte inestine, lupte la baionetă, categorii și pături tot mai largi de revoluționari…), na, că mi-am adus aminte: și scutiri de taxe. Actul i l-am dat băiatului meu, Bogdan, să știe că tac-su n-a fost un căcăcios – și cu asta, basta. Ba cred că m-am uitat la un sediu de firmă pe Regina Elisabeta, colț cu Brezoianu, da’ mi-am luat gîndul. Era prea complicat. Viitorul mă aștepta!
Și așa au trecut anii. Am aflat că unii prieteni au încropit ceva, au vîndut ceva, au plecat nițel și au murit pe neașteptate. Au trecut cam douăzeci de ani, a venit și marea criză, crahul. Drace, pentru prima dată în viața mea, constatam că mă strînge un pantof și îmi fluieră un buzunar mai mult decît era îngăduit. A început deceniul împrumuturilor… Și, știți proverbul „golătatea înconjură, iar foamea dă buzna”, am început să-mi fac calcule, pentru prima dată în viața mea, că, totuși, n-ar strica să profit nițel de pe urma glorioasei mele revoluții.
Așa că m-am prezentat, într-o frumoasă zi a lui 2011, la sediul asociației și am cerut o audiență la Teodor Mărieș. Îi explic eu ce și cum și el se uită cu milă la mine. „Omule, chestia s-a încheiat de cîțiva ani buni. Rien ne va plus! Hai să vedem ce putem face.”
Mă, și în clipa aia mi s-a făcut o rușine… Am bolborosit ceva și am fugit pînă în ziua de azi.
2.152 de vizualizări
