A plecat Costică Ștefănescu. A ieșit impetuos din suprafața de pedeapsă, așa cum făcea pe vremuri cu mingea la picior. S-a grăbit să ajungă Dincolo, ca să refacă tandemul de granit cu Fane Sameș – cel mai tare cuplu de apărători centrali din debutul anilor ’80. În anii acelui deceniu cumplit, omul acesta, Costică, a reprezentat un model. A fost, pentru foarte mulți, un exemplu de seriozitate, echilibru, dăruire, altruism, rezistență. Da, rezistență. Căci, dacă a existat o rezistență prin cultură – înălțător! –, ei bine, a existat și o rezistență prin sport – salvator pentru nația oprimată. Ne asumăm iarăși riscul de a fi taxați drept populiști, solidari cu “mahalaua ineptă”. Și ne întrebăm: în acele vremi de restriște, cine a însemnat mai mult pentru obiditul popor român? D’alde Costică Ștefănescu sau d’alde Costică Noica?
Propovăduitorii culturii înalte, acei puțini fericiți aleși, se ridicau pe vîrf de munte, la Păltiniș, pentru a se elibera, prin spirit, din chingile gîndirii și acțiunii totalitare. Și foarte bine făceau. În același timp, milioane de compatrioți coborau la firul ierbii, pe stadioane, ca să scape de chinul vieții în comunism, măcar pentru două ceasuri, prin sport. Acolo, pe stadion, ordinea firească a lucrurilor – grav agresată în afară – părea să se reinstaureze. Valorile erau puse la locul lor. Asistai la o întrecere unde, de regulă, cei buni și muncitori cîștigau, iar cei proști și leneși pierdeau. Iar cînd prin abuz sau fraudă nu se întîmpla așa ceva, atunci mulțimea putea măcar să protesteze întru refacerea justei scări axiologice. Din mii și mii de piepturi izbucnea un legitim, izbăvitor și salutar “Huooo! Ho-ții, ho-ții!”. Chiar dacă despiritualizat și atent supravegheat, stadionul a fost, fie și parțial, o zonă liberă de comunism. Pe Giulești se scanda “Noi, cu Damaschin, / Voi, cu Valentin!”, aluzie la fiul stelist al dictatorului. Cînd Steaua a luat Cupa, în ’86, poporul a ieșit pentru prima oară în stradă fără convocator de la PCR. Craiova Maxima a fost atît de iubită și pentru că sfida cluburile departamentale, conduse de ofițeri și activiști.
Oameni precum Costică Ștefănescu întruchipau niște valori morale și de caracter, într-o eră cînd dictatura pervertea toate valorile umane. A fost unul dintre eroii noștri, alături de Nadia, de Ivan, de Ilie… Ei erau cei care izbuteau să treacă dincolo de Cortina de Fier. Victoriile lor erau și victoriile noastre. Ne arătau calea către o lume mai bună și mai dreaptă, alta decît cea proslăvită în documentele oficiale. Este aproape eroic să aperi valorile spiritului într-o dictatură, desigur. Da’ nu-i de colo nici să aduci bucurie și speranță unor oameni hăituiți de foame, frig și frică. La Revoluție, să recunoaștem, domnilor, masele populare răsculate alungau Tiranul cu adaptări din cîntecele galeriilor, nu cu citate din Platon sau Heidegger.
Îți mulțumim, Costică Ștefănescu. Fără un apărător ca tine, ne vom simți mai singuri în Eterna Terra Nova.
