Bine e să ai de-a face cu morții. Cei de la pompe funebre ar putea spune că e cea mai profitabilă și sigură dintre ocupații. Băieții și fetele de sub pămînt nu pot și nu au cum să protesteze niciodată în numele lor. Dacă spui prostii. Dacă te bați cu cărămida refractară (la critici, să fim înțeleși) în piept. Cei duși sînt cuminți. Îi poți folosi cum îți vine s-o arzi: hipsteresc, religios, plîngăcios sau doar mediocru. Cimitirul Eroilor Revoluției e cel mai bun exemplu. De cîte ori nu ați auzit celebrele replici: „De asta am murit noi la revoluție?” sau „Tinerii noștri eroi”? De cîte ori v-a venit acru-n gură pentru că, din puținătatea minții, dar din bogăția furtunoasă de sentimente, victimele au fost obligate să tacă și să înghită prostii?
Nu pot să nu-mi ies din papuci de cîte ori, pentru un astfel de seamăn al nostru, lipsit de apărare, izbutim să ne acoperim de ridicol, cu cele mai bune intenții. Acum cîteva zile, odată cu comemorarea victimelor de la Colectiv, odată cu marșul tăcerii, al durerii și al prieteniei, cei 64 de morți s-au trezit cu un monument. Unu’ mic, slavă Domnului, nu o paleașcă, nu un turnuleț, nu o țeapă, nu niște hăripi. Dar la fel de odios. Cineva s-a gîndit, a cujetat, a strîns banii și a comandat un monument. Ce frumos! Se zice că au fost discuții înflăcărate (scuze!), iar sarcina realizării i s-a încredințat celebrei sculptorițe umanist-simbolice Elena Surdu Stănescu. Cum, nu știți cine e? Imposibil! Artista e capul compas al Fundației „Elena Surdu Stănescu”, lider al „Centrului Cultural European” de la Sulina. Păi, ne jucăm? Mamă, cîte realizări miraculoase au fundația și sculptorița care a imaginat sculptura ca pe un „univers al iubirii”. Am găsit, căutînd pe net ceva cît de cît palpabil, și o carte la eMag, cu o frumoasă prezentare: „Nerăbdător să citești A locui în iubire? Cumpără cartea și beneficiezi de…”
Nu există nici o altă referință. Hartista a imaginat o lucrare de dimensiuni potrivite, un soi de fată lălîie cu văluri, unde a notat, școlărește, cu nume înaintea prenumelui, victimele dimpreună cu numele său. Să nu cumva să scape cineva importanța actului creator și sacrificator! Dacă nu vă puteți imagina cu ochii minții, ăia vicleni, cum arată lucrarea, puteți trece pe la expozițiile de artă amatoare. Opriți-vă în fața tablourilor care exprimă totul: universul, pasiunea, iluminarea, veșnicia, dragostea, metafora, bogăția lumii, infinitul și, neapărat, ideile novatoare ale artistului. Acolo e chichirezul, nu care cumva să scape ceva simțului estetic. Folosind toate culorile, toate manierele, neapărat pentru a satisface pînă la orgasm simțul artistic al privitorului. Așa arată și statueta. Un kici kicitoarea mea. Cui să-i pese că victimele erau rockeri, haioși, liberi, solidari, veseli, prăpăstioși, băutori, nonconformiști, revoltați? Important e să îi aducem, post-mortem pe calea cea bună a mediocrității plicticoase.
Cum zicea poetul? Și tra la la, și tra la li / Cei morți au pică pe cei vii!
Exact! Maestre, ma inclin.
Câștigul contează. Cui îi pasă de morți?