Ne uitarăm și noi, ca mai tot românu’, la El Clásico, la ultimul episod al nesfîrșitului război dintre Barcelona și Real. Ce era să facem? La noi, Eternul Derby, ăla dintre Dinamo și Steaua, și-a pierdut morga de clasicitate. Dinamo este, astăzi, o echipă din jumătatea inferioară a clasamentului. Iar Steaua nu mai e Steaua, e FCSB. Nu ne bucură și nici nu ne întristează – am respectat mereu performanțele lu’ Dinamo și Steaua, dar n-am iubit niciodată fostele grupări ale Internelor și Armatei. În plus, nu sîntem într-atît de masochiști ca să ne conectăm la jalea contemporană, la un El Clásico de Ilfov, la un Chiajna-Voluntari… Așa că, cum ziserăm, n-am prea avut de ales. În absența unor oferte mai bune de pe piața fotbalistică locală, mereu romantici, am contemplat El Clásico.
A fost o surpriză scorul, desigur, prin proporții: 5-1 pentru Barcelona. Da’, pentru noi, marea și enorma surpriză este alta. Lăsați-ne să ne (in)explicăm! Deci, după nu știm cîtă vreme, El Clásico a fost un derby fără Messi și/sau Ronaldo în teren. De un deceniu încoace, jucătorii ăștia doi își împart Balonul de Aur, titlul de cel mai bun fotbalist al planetei. Duminică, la El Clásico, au fost inexistenți pe teren: Messi – accidentat, Ronaldo – transferat la Juventus. A fost un moment în care ni s-au fisurat niște convingeri și prejudecăți. Noi credeam că, în ultimii ani, FC Barcelona e dependentă masiv de Messi, în timp ce Real Madrid nu depinde atît de mult de Ronaldo. Ei bine, ne-am înșelat, scuze! Fără Messi, barcelonezii au dat doar cinci boabe. Fără Ronaldo, madrilenii n-au contat decît un sfert de oră, la începutul reprizei secunde. Absența lui Ronaldo la Real a însemnat mai mult decît absența lui Messi la Barcelona. De cine depinde dependența unei echipe? – ne-am întrebat.
Și tot noi ne-am răspuns: nu depinde nici de Messi, nici de Ronaldo. Amîndoi sînt niște băieți de excepție, e o bucurie să-i vezi jucînd așa bine, de două cincinale încoace. Din păcate sau din fericire, marile echipe sînt și ele, deh, tot cam ca oamenii: cresc, trăiesc, obțin performanțe, după care mai și îmbătrînesc, se uzează. Așa și cu Realu’. Real Madrid era dependent de Ronaldo, dar și mai dependent a fost de antrenorul Zinedine Zidane. Zizou a plecat primul, intuind că nu poate scoate din jucători mai mult decît atît – trei titluri consecutive în Champions League (cu arbitraje discutabile, da’ ce mai contează…). Iar jucătorii, după ce a plecat și Ronaldo, au rămas dependenți doar de omeneasca tihnă a muncitorului care știe că și-a făcut bine treaba, a cîștigat ce era de cîștigat, iar acum merge mult mai relaxat la serviciu, un pic blazat și obosit cumva, pînă-și numără bănuțu’ din cont.
În toată povestea asta, legată de dependențe, există și o morală pozitivă, zicem: marile staruri sînt sau nu sînt pe teren, echipele rămîn. Cum, de ce sau în ce hal – ei bine, tocmai asta-i cioaca, e unul din motivele pentru care continuăm să iubim fotbalul. Ține de misterul veșnic al acestui fenomen. Vom avea mereu nevoie de eroi. Trebuie să recunoaștem, totuși: fraților, tot mai mulți se descurcă și fără un jucător providențial.
