Să vindem tot pe bani de semințe

„Industria României este un morman de fiare vechi!“, spunea Petre Roman, la acea vreme premier al României, în 1990, dând startul privatizării întregii economii românești. Evident, privatizarea era bună, era singura soluție după 45 de ani de comunism și economie etatizată. Toată lumea vedea asta, încă din primele zile ale lui 1990: privații aduseseră în țară țigările străine și ness-ul, cafeaua originală, blugii, Pepsi-ul și adidașii care lipsiseră atât de tare poporului. Era clar: numai și numai privatizarea și privații ne putea duce pe noi culmi de progres, poate chiar și de civilizație.

Prin 1999, după șase ani de guvernare FSN-PDSR și doar trei ani de guvernare CDR, iluziile se mai spulberaseră, ne trecuse glonțul falimentului pe la ureche și eram mândri că evitaserăm „bulgarizarea“ țării, cu prețul unor concedieri masive și al distrugerii totale a unor industrii.

„Nu a mai rămas nimic de furat!“, spunea premierul de atunci, Radu Vasile, cu sentimentul datoriei împlinite. Dar nu era nici pe departe așa.

Marile privatizări

ale României nu au fost cele care au avut drept obiect, neapărat, industria. Tratată ca fiare vechi, industria a fost vândută, deseori, pe bucăți, chiar sub prețul fierului vechi pe care îl conțineau fabricile. În 30 de ani, statul a vândut aproape tot ce putea vinde: fabrici, bănci, industrie extractivă și prelucrătoare, hoteluri, terenuri, rețele de distribuție, resurse. Au mai rămas câteva lucruri nevândute, nu multe, și se pare că a venit momentul să scăpăm și de alea. Cum altfel dacă nu prezentându-le, după modelul lui Petre Roman, drept fiare vechi, neprofitabile, niște porcării de care trebuie să scăpăm pentru a micșora pierderile și a scăpa de niște găuri negre. Că scăpăm, în același timp, și de ultimele pârghii de control asupra propriei țări e mai puțin important. Important e să dăm totul pe mâna privaților, căci numai ei ne pot aduce lapte, brânză, miere, ouă, ness, țigări și blugi Pyramid din ăia buni.

Dar să vedem ce ne-au adus, financiar, privatizările de succes din trecut.

Am reușit, în 30 de ani, să vindem nu doar fiarele vechi (multe dintre ele nu chiar atât de fiare vechi pe cât le-o spunea prețul), ci și chestii perfect funcționale, profitabile și aducătoare de bani, dar pe care politicul le căpușase atât de tare încât unele erau în pragul dispariției.

Cea mai de succes privatizare românească a fost cea a BCR. Și cea mai bănoasă pentru statul român. Vânzarea BCR către austriecii de la Erste a adus statului 2,2 miliarde de euro, cea mai mare sumă încasată în urma unei privatizări. Pe locul doi la capitolul bani încasați de către stat în urma privatizărilor se află vânzarea Electrica Muntenia Sud către ENEL, pentru aproximativ 1,25 miliarde de euro. Urmează Petrom, vândut OMV pentru 670 de milioane de euro, Romtelecom, vândut grecilor pentru 675 de milioane de dolari, Romcim, vândut către Lafarge pentru 200 de milioane de dolari, și BRD, vândută pentru 200 de milioane de dolari. Acestea sunt toate privatizările din care statul a încasat peste 100 de milioane de euro sau de dolari, restul privatizărilor de „succes“ realizându-se sub această sumă.

Așa se face că SIDEX a fost vândut pentru doar 70 de milioane de dolari, Automobile Craiova a fost vândută pentru 57 de milioane de dolari, iar Automobile Dacia pentru doar 48,6 milioane de dolari.

În total, cele mai de succes

13 privatizări românești (dintre care cea mai puțin reușită a valorat 25 de milioane de dolari) au adus la bugetul de stat 5,2-5,3 miliarde de euro.

Așadar am vândut cele mai bune bănci din România, cele mai bune și profitabile întreprinderi și am obținut o sumă care nu reprezintă nici măcar 5% din PIB-ul de astăzi al țării. Banii obținuți în cele 13 cele mai de succes privatizări nu ar acoperi nici măcar deficitul bugetar previzionat pentru 2021.

În 2017, Florin Cîțu,

alungat cu șuturi din sistemul bancar, fusese recuperat de către Alina Gorghiu în PNL și făcut senator. Era deja senator de aproximativ cinci luni când a lansat, pe Facebook, ideea unui manifest liberal care prevedea, încă de pe atunci, privatizarea tuturor companiilor și băncilor de stat. Da’ a tuturor, fără nici o limită. Nu e ca și cum ideea asta i-ar fi venit de-abia după ce a ajuns ministru de Finanțe sau, iată, chiar prim-ministru, nu e vreo surpriză decât pentru cei care nu l-au urmărit de-a lungul timpului. Am putea spune, de fapt, că tocmai de aceea a ajuns prim-ministru, iară nu pentru că ar avea calități reale care să-l recomande pentru acest post. A ajuns prim-ministru pentru că era deja cunoscut drept un adept al privatizării totale, nu mai trebuia convins să facă asta de către nimeni.

În acest moment,

România nu prea mai are de vândut mare lucru. Două bănci (CEC și EximBank), ambele cu valori de piață reduse prin comparație cu băncile din Top 5 (CEC este de-abia pe locul 7, cu o cotă de piață de aproximativ 6,6%, de trei ori mai mică decât a Băncii Transilvania și de 2,2 ori mai mică decât a BCR), câțiva producători de energie electrică (Hidroelectrica, Nuclearelectrica etc.), companiile de căi ferate (călători, marfă, infrastructură), Tarom și Compania de Aeroporturi București și încă ceva mărunțișuri.

Hidrolectrica este, probabil, cea mai valoroasă companie din portofoliul statului, în acest moment, având o valoare de piață care se învârte în jurul a 4 miliarde de euro. Listată pe bursă, valoarea companiei poate crește sau scădea în funcție de mișcări de moment. Privatizarea Hidroelectrica, însă, nu va umple găurile din bugetul României decât pentru o perioadă foarte scurtă.

La fel se va întâmpla și cu restul companiilor și băncilor pe care Cîțu vrea cu orice preț să le privatizeze. Sau vrea să le privatizeze la orice preț. Din vânzarea ultimelor mari companii de stat, România nu va obține nici măcar 10 miliarde de euro, adică nici măcar 10% din datoria externă a țării.

Cu banii aceștia de-abia vom reuși să acoperim câteva găuri, o jumătate de an sau, la limită, un an întreg. După care iar vom fi într-o acută nevoie de bani, dar nu vom mai avea ce vinde. În plus, vom fi rămas și fără control asupra producerii și transportului energiei, fără control asupra infrastructurii feroviare, fără control, în general, asupra nici unui domeniu strategic din propria noastră țară.