Dacă japonezii s-ar apuca să refacă Star Wars folosind samurai spațiali pe post de Jedi și fiare de-ale lor fantastice în locul extratereştrilor imaginaţi de Lucas, atunci probabil că întreaga masă a fanilor înstelați ar urla înfuriată, ar cere sînge și, eventual, cînd se vor vedea învinși, deși costumele lor sînt aidoma celor din film, vor conchide superior: „Poți să ne iei franciza, dar nu ne vei lua niciodată virginitatea!”.
Adică, stai, Star Wars chiar e o ciordeală în toată regula. Jedi e un samurai spațial, iar povestea și o jumătate din personajele iconice sînt preluate fără pic de jenă din Hidden Fortress. Azi, Lucas n-ar mai recunoaște nici picat cu ceară, dar nici n-ar avea curaj să dea ochii cu stafia lui Akira Kurosawa.
Din păcate, în cazul de față lucrurile stau exact pe dos: japonezii au venit cu ideea, ei au făcut benzile desenate, ei au făcut și animațiile care au lăsat destule mandibule picate în admirație. Acum, Hollywood-ul a venit cu un strat de vopsea CGI, cu Scarlett Johansson în rolul principal și cu pretenția ca toată lumea să le judece filmul strict pe ce se vede, nu și pe ce a fost.
Și, după vizionare, îi înțelegi și de ce. Vizual, producția din 2017 a ieșit la standard, are efectele cu unghiile tăiate și cadrele generale cu batistuță curată, iar Scarlett Johansson dă impresia că e complet dezbrăcată în costumul ei de culoarea pielii. Deci e bine. Din păcate, filmul are și un scenariu, și aici lucrurile deraiază complet.
Povestea în sine e aceeași: tot ce-a mai rămas din eroina originală e creierul, transplantat cu grijă într-un corp de cyborg. Minte umană în corp robotic. Suflet păstrat în rotițe și piulițe. Ghost in the shell.
Și, dacă tot vorbim de un univers unde îmbunătățirile cibernetice sînt la fel de comune ca păduchii lați în România profundă, atunci e clar că antagonistul e un hacker cibernetic pus pe rele. „Eroina, pe el!”, strigă scenariul. Așa, măcar ca scuză pentru scenele de acțiune și dialogurile terne presărate pe parcursul celor o sută și ceva de minute.
Dacă animația originală din 1995 avea tupeul să insereze pe traseu întrebări grele despre natura umană și despre granița dintre tehnologie și umanitate, amuțind publicul în contemplație, filmul din 2017 știe că fiecare cinematograf are o cotă de popcorn de vîndut și preferă să lase filosofia pe seama desenelor animate. Nimic nu tulbură traseul mîinii de la găleată la gură, asta, evident, dacă panseurile demne de postere motivaționale pentru secretare sînt prea mult pentru privitorul modern.
Practic, deși putea foarte bine să traducă mot-à-mot textul inițial și să refacă ce au făcut artiștii în desen animat, regizorul pare speriat de adîncimea temelor abordate în original și preferă siguranța dată de superficialul găunos. Filmul are profunzimea unui strat de vopsea și s-ar putea ca echipa de producție să fie mîndră. V-am spus deja, vizual nu dezamăgește.
Dar măcar Scarlett Johansson merită? Da, e un cyborg excelent, și nu spun asta sarcastic. Fizic a prins bine starea personajului, dar, tot fizic, și Arnold Schwarzenegger a fost un Terminator excelent. Dar, schilodită de un scenariu care vorbește, însă nu spune nimic, ea rămîne doar o ciudățenie perfect uitabilă, pentru că e greu să te atașezi de un personaj irelevant dintr-o poveste irelevantă.
Ghost in the shell. R.: Rupert Stevens. Cu: Scarlett Johansson.