Cînd a scris Danton, Camil Petrescu încă nu se acomodase cu surzenia căpătată în război. De fapt, scriitorul niciodată nu se va obișnui cu acest beteșug. Așa că, pe lîngă bănuielile sale tot mai acute că era lucrat pe la spate de confrații invidioși și de actorii care nu-l înghițeau, Camil se simțea vorbit de rău și cu el de față, fiindcă nu putea auzi ce vorbeau ceilalți pe la sindrofii, pe la petrecerile actoricești și la Capșa, cafeneaua pe care o frecventa.
Cu orgoliul lui suprainflamat, scriitorul avea impresia că, atunci cînd apărea undeva, toată lumea începea să vorbească despre el. G. Călinescu avea și el același complex devastator, poate din același motiv biografic. Amîndoi fuseseră crescuți de părinți adoptivi, ceea ce probabil le provocase neplăceri în copilărie, din pricina răutăților pe care colegii lor de joacă și de clasă le spuneau despre ei, preluînd bîrfele părinților despre „copiii din flori”, specie rușinoasă în România acelei vremi.
Danton ar fi trebuit să fie marea piesă a lui Camil Petrescu, cea care să-i aducă și glorie, și bani, și eventual o funcție bine remunerată. Deși era de o inteligență sclipitoare, dramaturgul putea avea și naivități nemărginite. Adică în loc să socotească dacă piesa lui putea fi pusă în scenă, ceea ce presupunea costume și decoruri de epocă, scumpe foc, mai ales după ce România ieșise din război secătuită, Camil și-a închipuit că Danton a fost victima unei cabale împotriva lui.
La mulți ani după moartea autorului, Danton e în sfîrșit pusă în scenă la Naționalul din București. Distribuție extraordinară, decoruri și costume pe măsură. În rolul lui Danton, Mircea Albulescu, în mare formă. Nu numai artistică, dar și fizică, pentru că spectacolul dura peste patru ore. Dacă însă, ca spectator, erai ceva mai înalt, descopereai că și tu trebuia să fii în oarece formă. Trebuia să stai strîmb pe scaun ca să nu dai cu genunchii în scaunul din față. Se spune, dar nu sînt sigur, că cel care a probat scaunele de la Național ar fi fost Ceaușescu și că el ar fi indicat să se mărească numărul lor, prin reducerea spațiilor dintre rînduri. Oricum, cui i-a venit ideea asta nu era mai înalt de 1,70 m, poate nici atît. Așa că pe mine Danton m-a chinuit fizic, încît la sfîrșit, deși eram tînăr, de-abia m-am putut ridica de pe scaun ca să-i aplaud pe actori.
Acum cîteva zile, la Sala Studio a Naționalului din București, Neguțătorul din Veneția, cu Ion Caramitru într-un rol extraordinar. Ca, de altfel, și piesa regizată de bulgarul Morfov. Dar tot așa, distanța dintre scaune e atît de chinuitoare că m-am trezit că un mușchi de pe spinare mi s-a contractat, de nu mai știam cum să mă răsucesc ca să-mi treacă. Așa că în timp ce Shylock îi cerea neguțătorului din Veneția livra de carne pe care i-o datora prin contract, pe mine mă sîcîia tot mai dureros o contractură musculară la spinare, încît mă întrebam dacă nu cumva cămătarul venețian m-ar fi putut scăpa de junghiurile din spinare cu bisturiul cu care voia să-și ia livra de carne de la neguțătorul pe care-l împrumutase.
1.056 de vizualizări
