În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cînd au văzut lumina zilei frații Pălăngeanu, județul Vrancea își putea hrăni locuitorii cu meniul dacilor liberi. Zona era bogată în păduri, crînguri și dumbrăvi, așa că de pe masa vrîncenilor nu lipseau loboda, ciuperca, ștevia, urzica, leurda, untișorul și ceapa-ciorii. Vara dădeau în pîrg merele pădurețe și corcodușele, iar toamna sătenii se delectau cu mure, zmeură și, dacă nu era un an prost, cu alune de pădure. Această dietă făcuse din vrînceni oameni supli și ușori, cu o sprinteneală aparte, care le îngăduia să fugărească, zi de zi, iepurii și dropiile pe care pădurea și miriștile Vrancei le înfățișau privirii. Chiar completată cu vînat, dieta vrînceană nu îngăduia apariția celui mai mic început de burtă, ultimul gras fiind văzut în județ tocmai pe vremea lui Cuza.
Ei bine, în acest context atletic au crescut și s-au împlinit frații Pălăngeanu, despre care se spune că puteau alerga un iepure zile în șir, prinzîndu-l și eliberîndu-l de mai multe ori, pînă cînd animalul, epuizat, refuza să se mai miște. Emil, fratele mai mare, s-a născut în 1891, iar Nicolae, fratele mai mic, în 1899. Amîndoi aveau să devină generali ai armatei regale, să lupte eroic în cele două războaie mondiale și să fie omorîți de comuniști. Dar, înainte ca toate astea să se întîmple, ambii s-au remarcat ca schiori.
În 1913, Emil termina școala militară. Sprinturile și salturile lui prin curtea cazărmii au atras rapid atenția superiorilor. Era singurul ofițer de cavalerie care fugea mai repede decît calul său. Așa că a fost trimis în Suedia să se antreneze cu trupele speciale de schiori. După un timp, și fratele lui, Nicolae, i-a călcat pe urme, și cei doi frați au avut aproape doi ani la dispoziție ca să-i dea gata pe suedezi.
Cînd s-au întors în țară, în pragul izbucnirii primului război, stăpîneau la perfecție cristianele și călăritul renilor, deghizarea în om de zăpadă și trasul la țintă de pe patine, în fine, tot ceea ce credeau scandinavii că înseamnă războiul de gherilă în condiții de frig.
Frații au primit misiunea să instruiască soldații recrutați pentru corpul vînătorilor de munte și așa a apărut, în noiembrie 1916, prima unitate de vînători de munte din armata României. În august 1917, Batalionul Vînătorilor de Munte a primit ordin de luptă la Mărășești, iar frații Pălăngeanu au luptat în fruntea detașamentelor lor. În luptele grele de la Cireșoaia, Tîrgu Ocna, Vrînceanu și Oituz, Emil și Nicolae și-au condus oamenii cu mare curaj, atacînd deseori la baionetă, și au obținut nu numai victoria pe cîmpul de luptă, ci și Ordinul „Mihai Viteazul”.
În 1923, frații Pălăngeanu au înființat Oficiul Național pentru Educație Fizică. Emil a fost și aghiotant regal, și instructor de sport pentru viitorul rege Mihai, pe care l-a învățat să schieze la nivelul campionilor din Laponia.
Ambii frați au ajuns generali și au luptat în al doilea război mondial împotriva rușilor. Așa că uciderea lor în timpul marii prigoane comuniste a venit de la sine. Emil a murit în 1953, la Capul Midia. Nicolae a murit la București. A făcut infarct cînd au venit să-l ia cu duba.
