A fost odată ca niciodată o alegere de candidat de președinte, demult tare, cam prin 1992. Se înfruntau alianțe civice, partide isorice, revoluționari, grupușoare. Toți aveau în buzunar candidatul-minune, singurul capabil să-l înfrîngă pe monstrul Ion Iliescu. Ne-am adunat, cu cățel, cu purcel, cu steaguri și țigări, la sediul PSDR, al lui Cunescu, de lîngă galeriile Orizont. Erau toți granzii în păr, Coposu, Zoe Petre, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana. Alianța Civică domina întrunirea, iar noi, membri sau simpatizanți, ocupaserăm și încurcam locul și îi sfătuiam, pe toți, cu voce tare: Niki, Niki. Eram convinși că altul mai bun nu se născuse și nici nu avea să se nască. De aia, și eu, și Madi Marin bombăneam, făceam vrăji, imploram.
În sala principală nu am avut acces. Din cînd în cînd, ieșea cîte cineva, misterios. „Ce se întîmplă?” O tăcere mai lungă decît veacul plutea în aer. Și o briză de parfum. Un ziarist ne-a dat cîteva amănunte. „Îi întreabă.” „Ce-i întreabă?” „Politică externă.” A, aici, Niki era brici, știa materia. Ce putea să știe contracandidatul, Emil Constantinescu? Păi, pe lîngă idolul nostru sacru, era un pigmeu! „Și cum se descurcă geologul?” „E bun… io cred că pe el îl aleg.” „Fugi d-aci!”
A ieșit și Coposu, să sudeze un Kent. Mieroși, l-am împresurat. „Să nu cumva să nu-l alegeți pe Manolescu! Numai el îl bate fluierînd pe Iliescu. Îl face din vorbe, vă implorăm, nu, să nu…” Coposu a zîmbit, apoi a reintrat în ședință.
„Și acum ce fac?” „Votează!” Inima mi s-a oprit. Dă, Doamne, dă, Doamne! Din sală au început să iasă fete și băieți cu hîrtii, tăind fumul în fugă spre xerox. „E Niki? E Niki? Spuneți și voi ceva!” Doar o fată m-a fulgerat cu ochii și a negat. Cerul s-a prăbușit pe mine! De unde l-ați găsit? O să-l mănînce monstrul! Nu-l cunoaște publicul! Zoe Petre m-a liniștit: „Las’ că o să-l cunoască!” Da’ nu știe! „Ba știe!” Ce fel de om…” „E cel mai bun!” Cînd l-am văzut ieșind pe Emil Constantinescu, nu m-am abținut să-i plasez o măgărie: „Să vă radeți ciocul. Poporului nu-i place, cum nu i-a plăcut nici papionul lui Rațiu!” Milică a zîmbit și mi-a zis cu vocea aia a lui, subțirică: „Nu rad nimic. Ăsta sînt, așa mă prezint.” Niki a plecat ca o furtună, eu, în lacrimi de disperare.
Toamna tîrziu, cine alerga prin satele prahovene, ilfovene, burdușit cu fluturași electorali și urmărit de țărani furioși? Eu. Gata, Manolescu era istorie.