Lumea se schimbă, că vrem, că nu vrem. Noi, ăștia mai bătrîni, nu vrem. Cei mai juni vor din tot sufletul, numai că ce le iese nu prea seamănă cu ce au visat noaptea. Nu de alta, dar, tocmai pentru că au răsărit după acea noapte zbuciumată 100 de sexe, de pronume, de direcții și identități, pînă și în interiorul aceleiași persoane – și care nu se înțeleg neam între ele –, e clar că lumea de mîine nu e pentru toată lumea.
Dar ce fel de lume va fi? Păi, să numărăm steagurile. Primul lucru care sare în ochi e că, din astea opt miliarde care foșgăie în lume, cei mai mulți, imensa majoritate, nu au nici capacitatea de a citi o carte de la cap la codă, necum de a înțelege ceva din ea. Nu glumesc, universitățile de peste tot se plîng că studenții obosesc la citirea unui text mai amplu. Au dureri de cap, nevroze, tentative suicidare. Să fiu al naibii dacă nu-i înțeleg. Ce poate fi mai nesuferit decît să urmărești niște rînduri negre pe niște foi albe, fără să scrolezi?
Angajatorii se plîng că noua generație (cică-i zice Z, de la ultima literă a alfabetului – și după care nu mai urmează nimic –, dar cine a stabilit care e prima sau care e ultima, ce e abuzul ăsta semnificativ?) preferă să stea acasă, la părinți. Să-și ia un an sabatic, pînă la pensie. Munca e grea și e înjositoare. Sau, cum spunea bunul meu amic Traian T. Coșovei, e pentru negri și tractoare.
Constatăm și că știința e opiul popoarelor. Medicina e o afacere, vaccinurile vor să ne-nrobească, spălatul pe dinți, deopotrivă cu cel la cur – igiena, într-un cuvînt –, sînt dezgustătoare. Sexul cu un partener fizic e obositor, complicat, durează, mănîncă timpul.
Cuvintele însele sînt prea multe, prea grele, prea complicate și prea periculoase. Orice ai spune e din capul locului periculos. Ai zis alb, da’ e clar că ai vrut să zici negru, ai scris bălaie, dar ai făcut o aluzie necuviincioasă la laie. Cum care laie? Las’ că știm noi!
Asistăm la o fărîmițare socială occidentală, exclusiv occidentală, în care noi, proprietarii de bunuri imateriale, tot mai imateriale, ducem în spate o moștenire la care nu ne uităm nici măcar cu curul. Orice apărare a unei minime identități, a unei urme de coeziune socială pare sortită eșecului. Așa că ce urmează? Îmi pare rău s-o spun: nimic. Ei, nici chiar un dezastru general. Vor veni alte civilizații, alte orînduiri (nu vă bateți capul, moștenirea tehnologică va încăpea pe alte mîini, nici mai bune, nici mai miloase, dar cu siguranță nu va fi mult diferită de cea a strămoșilor noștri). Singurul lucru după care ne va părea rău, dacă vom prinde următorii 50 de ani, va fi bucuria de a trăi, a ultimilor 50. Pentru că așa vremuri mișto istoria nu va mai prinde.