Un clasic pentru toate anotimpurile, José Saramago, și volumul său de povestiri din 1978, Cvasiobiect. Cu aceste șase povestiri, portughezul Saramago pătrunde în fantastic, în cel mai sclipitor-realist stil posibil. În prima dintre ele, „Scaunul“, Saramago relatează ca într-o filmare cu încetinitorul cum se dezmembrează un scaun – mă rog, nu orice scaun, ci chiar scaunul care s-a delabrat fatal cînd dictatorul António de Oliveira Salazar s-a așezat pe el. De pe urma căzăturii, Salazar s-a ales cu leziuni cerebrale atît de grave, încît n-a știut că a fost îndepărtat de la putere, după 41 de ani de absolutism. De fapt, pînă a murit, doi ani mai tîrziu, Salazar a fost convins că e în continuare premierul Portugaliei. Acest scaun al destinului i-a prilejuit lui Saramago un text care pentru portughezii exasperați de dictatura lui Salazar va fi avut o savoare specială. În aparență demn de toată încrederea, scaunul dictatorului se dovedește mîncat de cari care au acționat neștiuți cu eficiența unui justițiar al Vestului Sălbatic. Totuși, chiar dacă am o părere absolut proastă despre fostul stăpîn absolut al Portugaliei, povestirea ține mai mult decît dorința mea de a afla cît mai multe detalii despre obiectul care i-a provocat dictatorului acea căzătură care l-a transformat în cvasiobiect.
Tot de la un fapt istoric pornește și „Embargo“. Mai exact ,de la embargoul petrolului pus de OPEC în 1973 țărilor care au sprijinit Israelul în timpul Războiului de Șase Zile. Un tip e luat prizonier de automobilul său, după ce află că vin zile grele din cauza embargoului, informație vitală care a determinat mașina să-și ia propriile ei măsuri de precauție. Du mécanique plaqué sur du vivant, în cel mai fizic înțeles al acestei definiții a rîsului.
În „Reflux“, un rege vrea să nu mai întîlnească moartea în vizitele sale de lucru. Așa că decide ca în locul cimitirelor răspîndite în toată țara să se construiască un cimitir unic de mari dimensiuni. Această idee care-i transformă țara într-un uriaș șantier mortuar nu provoacă revoltă, dar felul în care poporul se adaptează la rigorile ei se dovedește mai aducător de rele decît ar anticipa cea mai prăpăstioasă imaginație. Memorabila frază cu care începe povestirea e de un subtil umor, borgesian: „Întîi de toate, căci toate trebuie să aibă un început, chiar dacă începutul înseamnă și punctul final de care nu poate fi separat, iar cînd spunem «nu poate» nu ne referim la «nu vrea» sau «nu trebuie», e un «nu poate» pur, fiindcă dacă ar fi posibil să fie separate, întregul univers s-ar duce de rîpă, se știe, pentru că universul e o construcție fragilă care n-ar suporta soluții de continuitate – întîi de toate au fost făcute patru drumuri“.
Cea mai elaborată dintre povestirile volumului e „Lucruri“, o distopie de un umor negru, în care oamenii sînt marcați în palmă cu litere, în funcție de importanța pe care le-o acordă Guvernul. Aici obiectele dispar indiferent de mărimea lor, de la mărunțișuri la străzi întregi, iar oamenii care nu se refugiază din calea răului misterios care le absoarbe mor, fiindcă sînt tratați ca lucrurile. În Cvasiobiect, poetul care e Saramago reia în proză temele pe care le descoperi în poemele sale, singurătatea, obsesiile iubirii, complicitățile de tot felul și răul totalitarismului care se insinuează la început pe neobservate în viața oamenilor. Sentimentul portughez al ființei – ar putea zice pasionații de Noica.
José Saramago, Cvasiobiect, traducere de Simina Popa, Editura Polirom, 2025.
1.362 de vizualizări
