ȘERBAN FOARȚĂ: „Ce să mai aştept? Am 78 de ani; sînt 8-imist!”

Nu vă lăsați înșelați de titlu (ales de mine). Șerban Foarță, poetul, prozatorul și eseistul, e chiar un mare optimist. În măsura posibilităților, firește. Și cu jocurile sale de cuvinte inepuizabile, un om cu scaun la cap, adică, în alte vorbe, cu bună judecată.

Cristian Teodorescu:Nu ți se pare că pandemia asta e un banc sinistru?

Șerban Foarță:Pandemia, dacă e o pandemie, nu poate fi decît sinistră. Nu mai puţin sinistru e şi bancul (cu pandemia), dacă de un banc (banc prost) e, totuşi, vorba.

În plus, în ţara noastră, mai totul e un banc: bancul de nisip este un banc; banchizele, un banc; bancul cu Nea Gică de la sculărie e, prin definiţie, tot un banc. Bancnota e un banc, ca şi banchiza. Bancheta, banc; banchetul, banc; Banca Naţională e un banc, cu excepţia ălui ce dă autografe pe bancnote: „un rar, un liniştit şi tînăr mugur”, – pe bancnotele care, şi ele, sînt un banc; ca şi bancomatele, de altfel; bancruta e, de-asemenea, un banc; spectrul lui Banquo e un banc; un banc, şi jocul de cărţi Bank; bàncaizănul zidarului, un banc…

– Dacă ai obosit cumva, hai să ne scoatem (vorbă să fie!) masca şi să ne mai tragem sufletul pe-o bancă.

– Bun banc, Mitică !

C.T.:De ce unii dintre noi iau povestea asta în glumă?

Ș.F.:Dintr-o serie de motive, şi anume: băşcălia, rîsul gros (hă-hă!), stupid şi grob prin definiţie; miştoul, ce aduce-a bullying; bagatelizarea (ca să-ţi faci curaj) a oricărui pericol (mai ales atunci cînd nu eşti singur şi, cabotin, confunzi bravura cu bravada);hazul de necaz, din care facem o virtute (chiar vîrtute) naţională; incredulitatea ca atare, suspiciuneacă ăi mari ne trag pe sfoară (şi, din păcate, nu o dată, o şi fac);indisciplina ancestrală, ca şi credinţa grandomană că „p(r)ă mine, bă?!”, iproci, iproci.

Masca e botniţă; cum să n-o iei în rîs? Or, tot ce poa’ să fie luat în rîs e, bineînţeles, un fîs…

Cînd, însă, gluma se îngroaşă, rămînem, vai, cu buzele umflate!

Ai noştri, altfel, îs descurcăreţi: ne-am descurcat noi şi pe vremea lui Vodă Caragea, fie şi dacă mulţi au încurcat-o.

Cît despre cinul crîncenilor ciocli,imuni, imunzi şi prea-haioşi, mai aruncau prin cîte-o curte a unor nepestiferaţi ţoale rămase de la inşii răpuşi de ciumă, – spune Ghica.

Să zicem, aşadar, mersi că, deocamdată, haioşii noştri nu ne scuipă, în plină mutră,„larg şi liniştit” (ca Alexandru Philippide, cîndva, „în balta vremii noastre”).Cu toate că apariţia taberelor, două: „cu mască”/ „fără mască”, poate să ducă la un mic război civil. Care, pasămite, a şi început, pentru că demascaţii au impresia că mascaţii fac exces de zel şi sînt pe mînă cu Puterea, – iar primii nu „arată că le pasă”.

C.T.:Faci parte din categoria „fricoșilor” care poartă mască sau a „curajoșilor” care își iau libertatea să nu?

Ș.F.:Precum la Vama Veche, în iepoca dă aor, nudiştii, alias, vorba Lucăi Piţu, deschiloţaţii, îi sfidau pe textilişti, – „curajoşii” îi consideră „fricoşi” pe cei ce poartă, cînd e cazul, mască. Ceea ce, totuşi, ei nu sînt. Căci fie şi fricoşi, ce va să zică grijulii cu propria piele, sînt astfel, fie şi prin, barem, ricoşeu, şi cu-a aproapelui, a insului de lîngă. Este la fel ca pe şosele: dacă nu ai vocaţie de casse-cou, prudenţa ta îl face şi pe temerar (ăl de se teme rar sau niciodată!) să nu-şi frîngă fragilul gît.

C.T.:Îi cunoști pe medicii de la Infecțioase din Timișoara?

Ș.F.:Nu-i cunosc; dar, vrînd-nevrînd, îi recunosc, şi cînd nu poartă mască, şi cînd poartă… I-am cunoscut mai bine în copilărie, cînd tata, tînăr medic internist, avea-n subordine, la Turnu Severin, în curtea Spitalului „Grecescu“, şi un pavilion de Contagioase. Mi-aduc aminte că vocabulul acesta, anume „contagioase”, mi s-a părut greu ca un bolovan. M-am şi pricopsit, la şase ani, cu scarlatină, care, în lipsa proaspăt apărutei peniciline, m-ar fi dat gata.

C.T.:Ți se par alarmiști și cu apucături dictatoriale medicii care spun că o să dăm de dracul dacă nu respectăm regulile de prevenție?

Ș.F.:Cînd pacienţii sînt recalcitranţi, un medic trebuie să se impună, fie şi aducînd a dictator. – Ceea ce, însă, nu înseamnă că medicul n-ar trebui să fie mai cordial cu bietul pacient prin definiţie timorat şi îndeobşte obedient (care, dacă-i bărbat mai vîrstnic, e „tataie”!), – iar personalul ospitalicesc, oleacă mai opsitalier.

C.T.:Ce zici de cei care le dau cu tifla medicilor și pleacă bolnavi din spital?

Ș.F.:Zic că e cam nasol… Numai că destui bolnavi nu pleacă numai de răul medicilor „torţionari”, ci şi din cauza indescriptibilei mizerii (la care contribuie, de multe ori, şi ei) a unora din bolniţele noastre. Latrinele, în primul rînd, sînt pacostea spitalelor române.

C.T.:„O dată trăim!” Dar nici cei din jurul nostru n-au mai multe vieți la dispoziție – sau au?

Ș.F.:O dată ca niciodată!…

În ceea ce priveşte a doua parte a acestei fraze, lucrurile se complică mult prea mult. Şi nu e cazul să intrăm, aici, în labirintul cutăror teorii şi/sau credinţe precum aceea a Eternei reîntoarceri sau a metempsihozei (ori metensomatozei), – urmînd, în fine, să ne dăm drept zalmoxieni!

C.T.:Azi o zi din viața lui Șerban Foarță.

Ș.F.:Lui Joyce i-au trebuit 5-600 pagini pentru vreo trei sferturi de zi din viaţa lui Leopold Bloom. Unuia dintre grămătici, apoi, mai mult de una mie pagini, să facă, sumar, recenzia cestorlalte…

Fericiţi cei a căror zi e rezumabilă în trei cuvinte: „Veni, vidi, vici”, bunăoară.

Prefer, deci, să scriu un fel de epigramă aproposito de noul nostru inamic:

Lupta cu marile molime

cîştigă-se doar à la Pyrrhus;

mai bine roagă-te: „Noli me

tangere, domnule Virus!“

C.T.:„Cunoști pe cineva care are COVID-ul ăsta?”, argumentul irefutabil pentru unii că sîntem victimele unei uriașe înșelătorii. (Dacă le spui că da, se uită la tine ca la un biet naiv.) Totuși?

Ș.F.:N-am cunoscut niciunul, pînă azi. Aşadar, virusul nu se esistă!

C.T.:Cum îți imaginezi COVID-ul ăsta?

Ș.F.:Parafrazînd una din axiomele lui Gherasim Luca(şi anume „le vide rempli de son vide c’est le vide”),consider că insesizabilul COVID, atît de „invizibil” încît aduce a nimic, a vid, – avid de companie, totuşi, îşi dibuie o covalenţă, ca să devină finalmente, un Co-vid.(Tot astfel cum pilotul îşi atribuie un copilot.)

C.T.:Optimist, pesimist sau mai aștepți?

Ș.F.:Ce să mai aştept? Am 78 de ani; sînt 8-imist!