Și ce dacă s-a mai dat?

În lumea noastră, a celor care trăim din scris, din creație publicitară și, în general, din orice fel activitate de creație, există câteva cuvinte care pot să ne strice ziua și, uneori, să ruineze ore, zile sau săptămâni de muncă: “S-a mai dat!”, cu variația “S-a făcut deja!”.

Dacă ești de bună credință, oricât de tare te-ai enerva, oricât de mult ți-ar veni să strângi pe cineva de gât, strângi din dinți și o iei de la capăt, căutând alte idei la fel de sau, poate, mai bune. De obicei sunt suficiente orgoliul și stima de sine pentru a nu te împăuna cu munca altora. Există și o minimă solidaritate creativă, care te împinge înțelept să nu furi munca altora, pentru că nici ție nu ți-ar plăcea să ți se fure munca. Iar acolo unde aceste lucruri nu funcționează, intră în vigoare legile despre copyright. Iar aceste legi nu sunt blânde absolut deloc. Să te dai mare cu ideile, întorsăturile de frază și creativitatea altora costă. Mult, chiar și după legislația românească.

Astfel, în confomitate cu Legea Drepturilor de autor din ’96, revăzută și adăugită, modificarea unei opere fără acordul autorului prin traducere, adaptare sau transformare – operă derivată – se pedepsește cu închisoare de la o lună la doi ani sau amendă. Însușirea fără drepturi a calității de autor sau aducerea la cunoștința publicului a unei opere sub alt nume decât acela decis de autor se pedepsește cu închisoare de la trei luni la cinci ani sau cu amendă între 2.500 și 50.000 de lei. Am specificat cadrul legal pentru a fi ceva mai clar despre ce vorbim și pentru a elimina credința populară că substituirea unui creator nu se poate lăsa cu urmări.

Nu voi vorbi despre puștii bătrâni din online, din radio sau din presă care copiază texte, glume și diverse alte creații, le semnează și își încasează banii pentru munca altora. Sunt atît de mulți, încât li s-ar putea închina o mică enciclopedie. Voi vorbi, acum, despre publicitatea românească, un domeniu în care furtul de idei a fost o practică frecventă pe la mijlocul deceniului trecut. Chiar ideea celei “mai bune” reclame românești din ultimii 10 ani este atât de copiată din această reclamă la Canal +, încât comentariile sunt, de cele mai multe ori, de prisos.

Ei bine, pe 16 noiembrie 2011 a țâșnit pe internet, folosindu-se de căile tradiționale de împingere a unui “viral”, un spot pentru covrigeii Boromir care prezenta imagini cu delfini în Dâmbovița. Haios, a atras rapid zeci de mii de vizualizări și a fost aclamat ca o mare realizare. Din păcate, clipul postat de “brailaforever” (da, asa se numește autorul) pe YouTube pe 15 noiemrbie 2011 este o copie aproape identică a unui viral realizat în iulie 2010 pentru KFC.

Îl cunosc pe autorul român și îl știu drept unul dintre aceia care întreabă deseori “Și ce dacă s-a mai dat?”. Nu totdeauna, dar îndeajuns de des încât, scăpat de sub control și devenit factor de decizie într-o agenție de publicitate să-și poată pune în aplicare crezul. Pentru cei din afara lumii despre care vorbeam la început, un plagiat nu înseamnă nimic. Pentru noi, cei din interior, un plagiat nepedepsit înseamnă că și ceea ce facem noi poate fi furat fără jenă. Dacă nu contează că “s-a mai dat”, de ce n-ar putea cineva să ia cărțile lui Cărtărescu, articolele lui Pleșu, sonetele lui Shakespeare, filmele fraților Cohen sau muzica Pink Floyd și să-și pună numele la categoria “autor”? Poate că atunci când ignorarea avertismentului “s-a mai dat” va duce măcar la amendă, vom scăpa puțin de moraliștii care urlă că nu pot trăi din cauza hoților în timp ce ei stau cu mâinile până la umeri prin creațiile altora.

* Plagiat semnalat pe zoso.ro