Sînt Karen MacLaud din clanul MacLaud și vreau să vorbesc cu managerul acestui film!!!!!

Charlize Theron e Andromache din Sciția, o tăntică fără de moarte care, dacă ar fi avut noroc de un scenarist mai de soi, și-ar fi petrecut eternitatea alături de Androlache din Sarmația, sorbind beri și bîrfindu-i pe Ionescu, Popescu și popa Pripici. Din păcate, fetele bune n-are noroc la băieți, ceea ce explică de ce filmul este scris de un oligofren și regizat de o femeie. Vă rog să nu fiți rasiști și să nu interpretați fraza de mai devreme în cheia „a fi femeie e un handicap în sine“, indiferent de ce vă învață feminismul contemporan. Lumea e plină de femei deștepte, talentate și fermecătoare. Lumea în general, filmul de față fiind probabil un spațiu sigur unde universul și-a adunat colecția de proaste, aproape, dar niciodată perfect egalată de aia de proști, pentru că femeile excelează întotdeana în ceea ce fac.

Dar să va explic: madam Mache e nemuritoare. Ca Highlander, dar născută mult mai devreme, pentru că suferă grav de sindromul Ardeal și trebuie să fie ea prima. În fine. Important e că nu moare. Deci: madam Mache, împreună cu Lache, Pache și Sache, sînt o trupă de nemuritori care luptă pentru justiție socială din ipostaza de mercenari. Pentru că nimic nu spune „justiție socială“ mai aprig decît un grup de casapi atașați unei note de plată.

După ce Omul Negru (care e chiar negru, pentru că altfel era vinovată expresia de apropriere culturală și rasism) îi păcălește să pice într-o ambuscadă care va dovedi, fără tăgadă, că tuspatru sînt ca Duncan MacLeod, dar în sensul penibil al termenului, filmul intră pe făgașul acțiunii terne și pline de clișee, despre cît de caști, puri și morali sînt protagonistele și tîrleții care le urmează și cît de nasoi sînt Big Pharma și purtătorii de cromozomi Y în general. Pentru că pe mulți dintre ei nu-ți vine să-i numești bărbați decît în sensul ironic.

Nu stărui prea mult asupra poveștii, e aceeași ciorbă cu faianță pe care o știți din filmele proaste. De altfel, o poveste stupidă e perfect acceptabilă într-un film de acțiune, atîta vreme cît filmul știe să ofere altceva: măcel, suspans, personaje interesante… Din punctul ăsta de vedere, mîndra regizoare a știut să facă un film surprinzător: acțiunea e vărul șchiop de la țară al lui John Wick, suspansul e dat de starea de imortalitate a protagoniștilor și personajele sînt bidimensionale doar pentru că a devenit aproape obligatoriu social să fii bi. Altfel, substanță, adîncime și parfum se regăsesc pe deplin doar în locul de unde au fost eroii izgoniți original și hărăziți să întîlnească apa vieții. Fiecare cultură îi spune diferit. În mitologia românească îi zice intestinul gros.

Și lucrul cel mai cumplit din tot mormanul ăsta de deliciu turcesc e lipsa acută de umor. Trebuie să fii o specie aparte de prost ca să trimiți la luptă, în secolul 21, inși care preferă securi și săbii armelor automate, și să nu detectezi că scena imploră măcar un pumn de autoironie. Dar nu: tăntica își vîntură securea în luptă și, cînd se coboară pacea, își vîntură bășinile defetiste despre cum nu s-a schimbat nimic, n-o să schimbe nimic și lumea rămîne rea, indiferent de cît omoară ei.

Karen MacLaud și amicii ei lipsiți de suflet sau personalitate vor capota în uitare. E amuzant, fiind vorba de un film regizat de o mîndră de culoare corespunzătoare, să vezi cum critica anglo-saxonă se dă peste cap și adoptă cele mai nesfinte poziții de yoga, doar-doar vor putea spune „e o porcărie“ într-un mod triumfal, progresist și plin de unde pozitive. Rămîn la părerea mea: unii i-au tratat pe negri ca pe cîini, alții îi tratează acum ca pe niște zei. Nici unii, nici alții nu îi tratează ca pe niște oameni.

The Old Guard. R.: Gina Prince-Bythewood. Cu: Charlize Theron.