S-ar zice că Ioan Slavici a luptat de partea nemților, dacă se iau ca reper sentințele și întemnițările. În realitate, el a luptat de partea ideilor sale, înmuiate în ardelenism și federalism austro-ungar, niciodată modificate sau abandonate. Slavici era, de altfel, un recidivist al pușcăriei politice, el fiind băgat la zdup de unguri, în 1888, la Vacz, pentru „agitațiune” în contra intereselor imperiului. Acolo l-a găsit și vestea morții lui Eminescu, prietenul lui literar și inspiratorul urii poetice la adresa politicienilor.
Înainte de izbucnirea primului război, Slavici a susținut cu fanatism neutralitatea, alături de Carol I. În 1916, cînd România se pregătea să ia partea Antantei, el a susținut alianța cu Puterile Centrale, argumentînd că, în cazul unei victorii rusești, România va deveni o colonie bolșevică. Poate că a greșit războiul, dar, pînă la urmă, a avut dreptate.
Așa că, imediat ce trupele române au trecut Carpații, Slavici a fost arestat și aruncat în temnițele fortului Domnești. Manuscrisele i-au fost confiscate și pierdute în acea atmosferă exaltată și festivă care anunța marile înfrîngeri. Slavici a fost eliberat la 28 septembrie 1916, fiindcă acțiunile de spionaj n-au putut fi dovedite.
Cînd nemții au ocupat Capitala, Slavici a rămas pe loc și a scos, cu fonduri germane, Gazeta Bucureștilor. Aici a combătut panslavismul, agresiunea istorică a Rusiei, influența ei nefastă asupra politicii și economiei Țărilor Române și a arătat cum Austria și Prusia au ținut la distanță, prin războaie și comerț, amestecul fatal al țarilor. Tot de la București, Slavici a criticat guvernul refugiat la Iași și pe sfătuitorii „mincinoși, clevetitori și proști” ai regelui Ferdinand.
E de înțeles că, după ce Mackensen s-a retras cu tot cu oști, guvernul întors la București l-a pus din nou la răcoare, de astă dată pe o sentință de cinci ani. Slavici a fost acuzat de spionaj în favoarea inamicului și, pentru că nu s-au găsit dovezi destule, iar presiunea confraților scriitori era mare, el a fost eliberat în mai puțin de un an.
La mult timp după moartea sa liniștită, la via din Panciu, în 1925, au fost descoperite documente care dovedesc că Slavici primea bani de la nemți pe persoană fizică. Cu toate astea, în istorie rămîne ceea ce el i-a spus la proces acuzatorului: „Domnul comisar regal nu e om bătrîn ca mine, ci e tînăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame”.
