Rămăsesem la ”traversări”, mai exact la traversarea din Valea Prahovei în Valea Ialomiței. Nu peste Bucegi și Leaota (aia-i pentru altă dată), ci doar peste piemontul de sud al Bucegilor, între Comarnic și Moroieni. Săptămâna trecută plecasem din gara Comarnic și ajunsesem, cu chiu, cu vai, la pensiunea Căprioara din satul Talea; drumul a fost un coșmar, după ore și ore de sărit garduri prin grădinile oamenilor și de rătăcit ”drumul” de atâtea ori, încât la un moment dat am vrut să-mi pun cortul pe loc, acolo unde mă aflam. Dar a apărut un domn dintre boschete și mi-a zis că nici să nu mă gândesc, c-acolo nu-i codru și nici teren viran, acolo-și parchează el tractorul când vine de la job (de aia am scris ”drumul” între ghilimele!). M-am reînhămat, deci, la rucsac, și hai-hai, până-n fapt de seară am ajuns la Căprioara. Prețuri mari la pensiune, dar n-am nimic de zis: oamenii oferă condiții, ce-i al lor e-al lor. Ca să zic așa, condiții au, turiști nu prea au: colegii mei de cazare erau șnapani din București, plini de bani, nu turiști. Dar asta nu era treaba mea, eu m-am culcat odată cu găinile. Nu și-a doua oară, vorba bancului…
Pentru c-am plecat a doua zi înainte de șapte, temându-mă de ce-i mai rău – păi, nu? Dacă pe hartă e foarte clară legătura dintre Comarnic și Talea, iar mie-mi ia o zi, cât o să-mi ia s-ajung din Talea la Muscel, peste cumpăna apelor? M-am înșelat complet. Drumul a baleiat printre pășuni, livezi și fânețe, foarte blajin (pantă mică, boierie!), iar localnicii erau la lucru, n-am avut nici o problemă să primesc indicații precise. Am ajuns în pădure, am traversat-o, iar în circa trei ore eram în sat, în Muscel. Dacă toate traversările ar fi ca bucata asta, mi-aș deschide agenție turistică și-aș vinde ”traversări” la toți grașii, chiar și bucureștenilor. Om mă fac!
Din păcate, Talea-Muscel este o excepție, o pasăre rară, la fel ca și Casa Florea. Care nu e pensiune, e pur și simplu o casă, nici măcar (permanent) locuită. Dacă-l știi pe proprietar, pe Florea ăsta, te duci la un vecin de-al lui, ceri cheile, intri ca-n ograda lui tac-tu și te pui pe chef. Cu bunătățile de la tine din rucsac, bunînțeles: în Casa Florea nu există nimic de băut (de răul celor ca tine), iar de mâncat doar niște mere. Și poate nuci, eventual – dar numai iarna.
