Ne întoarcem în Făgăraș, să ne luam adio de la Rege, că nu-l mai pupăm până la anul: nu vedeți ce s-a stricat vremea? Doar nu suntem bucureșteni bien nés, să ne lăsăm oasele pe-acolo, înghețați ca niște fraieri ce confundă muntele cu fița! Dar dacă, cine știe cum, dăm de dracu’ în sectorul vestic, pe creastă, există o soluție: noul refugiu Scara.
Unde: Cei care vor să ”facă” vârful Negoiu au trei posibilități, una mai ocoșă ca alta. Dinspre cabana Bâlea (varianta celor grăbiți, care vin cu mașina), dinspre cabana Negoiu (pentru cei ce vor să meargă la punct ochit, punct lovit), sau dinspre cabana Bârcaciu (varianta tândăloșilor ca mine, pentru care muntele e doar un pretext ca să scap din redacție). Ei bine, de la ultimele două cabane ai drum greu până sus în creastă, iar de acolo mai ai și urcușul pe vârful Negoiu, care-ți scoate sufletul. Se strică vremea? Ai încurcat-o! Singura ta șansă e s-ajungi în șaua Scara (între vârfurile Șerbota și Scara) și să te culcușești în refugiu, până trece vijgăraia.
De ce: Adică, de ce ai vrea să urci pe Negoiu, moț-cocoț? Pentru că legendele spun că e singurul vârf al Făgărașului de pe care se poate vedea Dunărea, în zilele extraordinar de senine. Eu unul n-am văzut-o niciodată, dar am cunoscut indivizi care pretindeau că, da, se vede. Numai că ăia erau micinoși patentați, așa că nu știu ce să zic.
Cum dormi: În condiții de lux. Refugiul vechi e acum folosit ca ghenă de gunoi, dar cel nou e-o minune a salvamontismului. Spațios, curat, ”dotat” cu lumină naturală ziua și artificială noaptea; are celule fotovoltaice pe acoperiș, iar alea alimentează un acumulator care te luminează cu leduri montate pe tavan.
Rugăciune recomandată: ”Dă, Doamne, să am numai polonezi, cehi și nemți ca vecini de prici!”.
Publicat în Cațavencii, nr 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012
