Un titlu înșelător, care-mi va atrage criticile noilor mei prieteni. Sau, poate, nu. Nu știu încă. Știu doar că sunt exigenți, pregătiți și se supun unor antrenamente intense în ultima vreme.
Oricum, nici ei și nici eu nu suntem printre cei care să ne uităm înspre Moscova pentru a vedea salvarea. Dimpotrivă. Suntem fascinați de Occident, de valorile propovăduite de acesta, mai ales de-a lungul istoriei, în materie de libertate a cuvântului, libertate a presei, dar și de rigorile care fac din jurnalismul profesionist o meserie respectabilă și dezirabilă.
Da, și eu, și noii mei prieteni
părem îndrăgostiți de presă. Eu sigur sunt, nu doar par. Jurnalismul reprezintă mai mult și, de vreo 13 ani, va reprezenta mereu mai mult de jumătate din anii vieții mele. Ei sunt încă fragezi. Unii au ceva mai puțini ani decât aveam eu când am început să scriu în Cațavencu, alții au un an sau doi mai mult. Nu cred, însă, că vreunul are 18 ani. Și, totuși, în mod uimitor, îi interesează presa. Presa, aia despre care se spune că moare, că e dusă, apusă și, dacă nu e încă îngropată, e pentru că cineva încă mai face ceva bani ținând-o în geam cu vată în nas și cu două monede mici pe ochi, să-i facă lucitori.
Prietenii mei
cei noi (sper să nu-i deranjeze faptul că-i numesc așa) sunt elevi la Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” din Tulcea. Nu știu câți sunt, nici cum îi cheamă pe toți, pentru că ne-am văzut de doar două ori și atunci am discutat despre presă. Pare ireal, dar chiar asta am făcut. Prima dată chiar am stat de vorbă, în redacția cotidianului local din Tulcea, aproape o oră și jumătate. Noi aveam treabă, în redacție, aveam un ziar de trimis spre tipografie, dar am mai fi stat de vorbă încă pe-atât, dacă nu ne presau deadline-urile. Pentru că de multă vreme nu mai stătuserăm de vorbă cu atâția oameni pe care chiar să-i intereseze meseria noastră.
Nu știu cum a început
pasiunea asta a lor pentru presă, nu știu cât e pasiune sau doar curiozitate, dar am o idee. Cred că drive-ul lor, pentru care nu putem fi decât recunoscători, este profesoara lor de limba română, Mihaela Condrat. Dar fără interesul lor, orice sămânță ar fi sădit cineva, oricât de insistent, ar fi fost în zadar.
Elevii Colegiului Dobrogean „Spiru Haret”, de altfel una dintre cele mai bune școli din sud-estul țării, au organizat, între 25 octombrie și 11 noiembrie, o serie de activități în cadrul Global Media and Information Literacy Week, o inițiativă UNESCO, la care au aderat prin intermediul Centrului pentru Jurnalism Independent. În săptămâna asta chiar au discutat cât se poate de serios despre media, despre social media, despre manipularea prin presă, despre responsabilitățile jurnaliștilor, despre cum se face și cum n-ar trebui să se facă presa, despre fake news și despre multe altele legate, indisolubil, de presă. Noi, plictisiți și bătrâni sau aproape, nu mai discutăm între noi decât rar despre toate aceste lucruri, deși oameni harnici, dar extrem de proști se joacă vioi cu drujbele pe lângă craca pe care ne sprijinim picioarele.
Am văzut, două zile la rând,
un interes pe care-l credeam pierdut. Mi-am amintit de anul 1990, când puștii de clasa a IX-a care eram ne strângeam la țigară lângă ușa liceului și, în pauze, discutam despre politică, despre Piața Universității, despre presă și despre manipulările TVR-L. Din când în când mai trecea pe lângă noi doamna Mihaela Miroiu, care încă ne era profesoară, și ne mai arunca ceva de dezbătut, așa, din poignet.
Cel mai mult m-a impresionat (și nu doar pe mine, ci și pe alții, acriți cumva de presă) faptul că erau documentați. Veniseră pregătiți, aveau întrebările scrise, știau despre ce vorbesc și, mai mult, știau să urmărească obținerea unui răspuns în funcție de desfășurarea discuției. Am fost de câteva ori în studiouri TV cu analiști/publiciști/comentatori consacrați absolut incapabili să facă așa ceva.
Și de aici vine speranța.
De aici, din modul în care se pregătesc, din curiozitatea lor, din interesul pe care-l arată unui domeniu pe care alții deja l-au condamnat la dispariție.
Mă gândeam să le spun că, dacă totuși îi interesează presa, vor să practice meseria asta sau vor să se îndrepte spre domenii conexe, n-ar trebui, neapărat, să aleagă facultățile de profil. Oricum, nu pe cele românești. În ciuda numărului mare de candidați pe un loc (statistica, totuși, fiind înșelătoare), nu sunt cele mai bune facultăți din țară. Am să le spun aici că ideal ar fi, totuși, să învețe mai întâi o meserie serioasă. Noi mai rezistăm, o vreme, dar cine știe câte instituții media vor mai exista în momentul în care își termină ei facultatea. Își vor găsi greu un loc de muncă și vor fi, la început, prost plătiți. Toți am trecut prin asta.
Pasiunea e singurul lucru, în momentul acesta, care mai ține presa românească în viață. Pasiune au noii mei prieteni, așa că speranță există. Probabil ea vine din mai multe puncte cardinale ale țării. Dar eu m-am întâlnit cu speranța asta pentru presă care vine din cel mai răsăritean municipiu al țării. Și sunt recunoscător.