Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

SZONDA SZABOLCS: „Plătesc aceleași taxe și impozite ca majoritarii“

Zoom SZONDA SZABOLCS: „Plătesc aceleași taxe și impozite ca majoritarii“

Poet, eseist și traducător din română în maghiară, Szonda Szabolcs e directorul Bibliotecii Județene din Sfîntu Gheorghe, Covasna. Invită (și) scriitori români la întîlnirile cu cititorii din Sf. Gheorghe. Vorbește în limba română de București și e deținătorul unei colecții inepuizabile de bancuri cu secui.

Cristian Teodorescu: Cum e să fii poet minoritar în România?

Szonda Szabolcs: Ar trebui să întreb poetul din mine, care s-a retras aproape total de vreo două decenii, de cînd m-am axat mai mult pe traducerea literară. Trecînd peste asta, cred că a fi minoritar este, în viața trăită, doar o chestiune de statistică sau de procentaj. Cîteodată mă amuz spunînd că sînt de trei ori minoritar, fiind secui pe linia mamei, ceangău din Țara Bîrsei pe linia tatălui, respectiv de religie luterană, o confesiune destul de restrînsă ca număr în Sf. Gheorghe. Nu m-am simțit niciodată minoritar în sensul de mai mic sau mai puțin, nici în studenție, la București. Nici n-aș avea de ce: plătesc aceleași taxe și impozite ca majoritarii, mă supun acelorași legi, am aceleași responsabilități în viață ca tot omul. Că am altă limbă maternă, asta este un dat cu care ne naștem fiecare, acolo unde venim pe lume, iarăși prin voia sorții. Mă gîndesc des la cuvintele lui Péter Bod, preot și scriitor covăsnean, care a scris în secolul al XVIII-lea: centrul lumii este acolo unde stai cu picioarele pe pămînt.

C.T.: De cînd cu pandemia, cum o duce cultura la Sfîntu Gheorghe?

Sz.Sz.: Ca și cînd înainte s-ar fi aflat pe scările care duc la mansardă, iar acum parcă pornește din beci în misiunea dificilă, dar nu imposibilă, de a reatrage publicul. Vrem acest lucru cu tot dinadinsul, mai ales că avem aceleași condiții funcționale pe plan instituțional și organizatoric, și cam același avînt în ceea ce privește oferirea de programe și evenimente, ca înainte. Personal, fiind sufocat uneori de treburi administrative, găsesc plusul de energie și elementul reconfortant tocmai în întîlnirile memorabile cu scriitorii pe care îi invit. Probabil s-a produs însă un mic declic de carantină în relația publicului cu domeniul cultural, pentru că deocamdată, de cînd ne-am reîntors la programele desfășurate față în față, vin mai puțini spectatori. Să fie dezobișnuire dată de starea de urgență și de alertă, să fie teamă? Sper că avem de-a face doar cu reflexele de vacanță și de concediu.

C.T.: Ce face secuiul în pandemie? Spune însă mai întîi cum e cu secuiul, ca să priceapă lumea!

Sz.Sz.: Face ce face de mult, vorba poetului. Ține să-și vadă de treburi, să respire liber, să găsească și bucuriile între greutăți. Ar fi o misiune aproape imposibilă să-i fac un portret sumar, ca de alfel oricărui locuitor al unei regiuni cu identitate specifică, fie el oltean, moldovean, bănățean etc., probabil aș repeta succint doar banalități și locuri comune. Cred că fiecare comunitate se reflectă, ca fire și mentalitate colectivă, destul de credibil în bancurile sale. Bancul secuiesc veritabil este de un umor destul de sec, fără poante explozive, dar memorabile, care relatează despre lucruri înșurubate în mentalitate, în viața cotidiană, în rutina zilnică a acestei comunități, ținînd de modul în care se raportează la lume. Foarte multe bancuri secuiești reflectă și modalitatea preferată de a relaționa cu celălalt: prin „ciupituri“ amicale, și între ei, pentru alungarea plictiselii, dar și către necunoscuți cu care urmează să aibă de a face nu doar trecător, pentru „testarea“ respectivului prin studiul reacției sale, dacă are umor, ce crede despre viață etc. Secuiul ține la echilibrul sănătos între tradițiile vii și noutăți, este ospitalier, săritor, însă nu se împrietenește cu adevărat în doi timpi și trei mișcări. Dacă da, prietenia durează trecînd peste aproape orice obstacol. Și, da, pîinea de aici este de vînzare pentru toți, și este excelentă. Apropo, pîine și fotbal pe ea, din suflet: hai, Sepsi OSK!

C.T.: O chestie simetrică: „Am prieteni unguri, dar…“ în oglindă cu „Am prieteni români, dar…“. Fără „dar“ nu se poate?

Sz.Sz.: Cred că lucrul acesta s-ar rezolva prin formula adaptată „se poate fără dar“. Tot ce-i omenesc în noi este și comun tuturor, și, dacă vrem, putem găsi limba comună în care să vorbim cu miez între noi. Este firesc să existe opinii și percepții diferite despre anumite teme, însă dacă rămîn sub preș, nu fac bine nimănui. Îmi par îngrijorători, dacă nu periculoși, nu cei care intră în polemică, pentru că vor să înțeleagă ceva, ci cei care nu au niciodată întrebări, dileme și se cred deținătorii adevărului absolut. Cînd, de fapt, se tem să-și confrunte gîndurile cu alte păreri sau informații.

C.T.: Cum ai trecut de la matematică la literatură?

Sz.Sz.: La matematică am pierdut firul cam prin clasa a zecea, iar după aceea doar chin și jale. Am terminat liceul într-o clasă de fizică-chimie, era o perioadă cînd mă gîndeam să mă fac farmacolog sau farmacist. Prin clasa a XI-a m-a lovit revelația că vreau să mă ocup de literatură, cu care și pînă atunci am avut o relație foarte bună, încă din copilărie. Nu am mai avut cum să-mi schimb specializarea, așa că m-am pregătit pentru bacalaureat și din materii de real, iar în paralel m-am antrenat pentru admiterea la facultate din limbă și literatură. Norocul meu este că am avut profesori care m-au sprijinit în această întreprindere.

C.T.: De ce nație sînt urșii care vin în vizită în orașele din HarCov?

Sz.Sz.: Nu știu, probabil tot secui, și în ultima vreme sînt de capul lor… Este o zicală prin părțile noastre, cînd urmează să vedem esențialul în ceva sau sîntem curioși ce se va întîmpla, spunem: să vedem ursul! Dat fiind acest substrat semantico-realist nou, cu prezența masivă a urșilor în viața cotidiană, mai bine să nu vedem ursul…

C.T.: Pe mine, Funar mă făcea „vîndut“ ungurilor, extremiștii voștri nu se leagă și ei de tine, că bagi calul troian în cetate cînd faci întîlniri cu scriitori români la Sfîntu Gheorghe?

Sz.Sz.: N-am avut astfel de situații. Organizatorul acestor întîlniri este o bibliotecă publică, cu cărți în diferite limbi și utilizatori de toate etniile, deci și în oferta ei de programe sînt evenimente culturale cu invitați maghiari și români, este ceva firesc. Au fost însă vreo două cazuri în care scriitorilor români care se pregăteau să vină la noi li s-a reproșat, în comentariu pe Facebook, că ni s-au vîndut acceptînd invitația. Cei care au scris așa ceva erau, după cum s-a dovedit, dintre aceia care au ca „profesie“ generarea unor astfel de tensiuni false. Păcat că pe nici una dintre aceste persoane nu o văd niciodată în publicul – de altfel, întotdeauna mixt, preponderent maghiar – al întîlnirilor noastre cu scriitorii români, ca să vadă „pe teren“ ce lucruri bune și naturale se pot întîmpla în cultura vie, reală.

C.T.: De ce se citește mai mult în Ungaria decît în România?

Sz.Sz.: Dacă ne gîndim la utilizarea bibliotecilor: între altele, pentru că acolo s-a făcut cu mulți ani în urmă, și nu doar pe hîrtie, o strategie națională unitară pentru dezvoltarea bibliotecilor. S-a înfăptuit treptat, s-au depus și multe aplicații de finanțare pentru fonduri UE, și astfel au făcut din biblioteci, chiar și din multe dintre cele comunale, adevărate centre comunitare funcționale și atractive. Nu spun că la noi nu există astfel de biblioteci, doar că nu avem îndrumare și susținere profesională adecvată la nivel general, nici cadru legal bine pus la punct pentru a avea instrumentele necesare, de aceea improvizăm mult uneori, încercăm să facem, cum se spune la noi, din lemn roată de fier, în timp ce ne confruntăm cu lipsuri funcționale de neimaginat în secolul 21. Publicul nu poate crește numeric dacă instituția nu crește.

C.T.: Cum ai devenit traducător din română în maghiară?

Sz.Sz.: Și prin forța împrejurărilor, fiind student la Hungarologie, la specializarea Maghiară – Română, avînd și cîțiva scriitori români ca profesori minunați, dar și din multă curiozitate și nevoie de a afla, mai întîi ca cititor, ce și cum scriu autorii români, mai ales despre acea viață și acel timp pe care le trăisem și le trăiesc și eu. Fiecare traducere este o nouă ocazie pentru mine să văd cum mă descurc, ce mai pot afla și învăța, atît ca traducător, cît și ca om. Am tradus pînă acum în jur de 35 de autori români, cu unele scrieri sau cu cărți întregi, și majoritatea lor sînt „optzeciști“ sau apropiați de aceștia ca stil, concepție sau mod de a reflecta viața.

C.T.: Ai făcut facultatea la București, cum a fost să dai de limba care se vorbește aici?

Sz.Sz.: Ajuns acolo în 1993, credeam că știu româna, pentru că în școală am avut note bune la aceasta. Fals. Aceea era româna literară, predată cu lexic de multe ori din secolul al XIX-lea, fără accent pe exercițiile de conversație, pe limba vorbită. A trebuit să o reînvăț într-un fel, ceea ce a fost ușor în Capitală, nu doar pentru că trebuia să o vorbesc mult zi de zi, ci și pentru că în București se și umblă, se și vorbește repede, lejer, cu mult limbaj al corpului. Știam că știu românește atunci cînd din pronunția mea nu se mai observa că sînt maghiar, apoi că sînt transilvănean. Am avut atît de multă încredere în româna mea atunci, încît am publicat în Dilema și în Observator cultural, chiar am trimis texte și la concursuri tematice lansate de Academia Cațavencu. Revenind și trăind în orașul meu natal de mai bine de zece ani, am mai pierdut din abilitatea vorbirii, așa că mă bucur pentru fiecare conversație mai lungă în română, chiar și prin telefon.

C.T.: Poate fi o bibliotecă un turn de fildeș?

Sz.Sz.: Sigur, vedem și multe instituții culturale autohtone în care aproape nimeni nu știe ce se întîmplă, adică doar există și cam atît. Cred că o bibliotecă publică, dacă vrea să se mențină vie, nu doar să supraviețuiească, nu-și permite să fie un turn de fildeș, ci o instituție cît mai deschisă către comunitate, la nevoile de lectură, de documentare și culturale ale acesteia, pentru că altfel este în pericol să devină doar un depozit de spiritualitate, necesar, dar fără suflet.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Minoritatea lui Onan

    27 iulie 2021

    LGBT nu mai e ce-a fost. Buchetul erotic al diversității de sex și de gen a ajuns o pădure tropicală în care exploratorii descoperă, fără odihnă, specii noi. LGBT e […]

  • Când au băgat ăștia și prostie în vaccin?

    27 iulie 2021

    Campania publicitară a Guvernului ne spune că vaccinul conține o sumedenie de lucruri. Realmente o sumedenie. Și toate, aproape toate sunt aspiraționale, pentru diverse segmente ale populației. Dar, pentru că […]

  • La vache qui rit

    27 iulie 2021

    Fîntînă cu găleata furată de-un calic la care se închinară-nsetații șapte veacuri, pe miriștea cu părul uscat de borangic, în țara unde parcă nu s-a-ntîmplat nimic, Istoria bolește și nimeni […]

  • Strigături oltenești cu ocazia celei de-a patra descălecări a pandemiei

    20 iulie 2021

    Biată Coană-a Europii stă cu ochii pe colac, suferă de boala popii, ține mila sub capac. Patimă neîntreruptă de COVID și de buget, vino, lady, prin conductă, că te-aștept la […]

  • România ignorantă

    20 iulie 2021

    Modești și neobosiți, acești copii își trăiesc succesul în tăcere. Din mințile lor izvorăște toată frumusețea care lipsește unei țări întregi. Pe medaliile lor, din care s-ar putea clădi un […]