Frumoasa victorie de la Istanbul a reînviat, fireşte, nişte clişee istorice. Iar am evocat marile noastre succese, de la Rovine pîn’ la Plevna. La fel de drept e că destule strălucite izbînzi de-ale noastre au fost consemnate, în cronicile otomane, doar ca nişte incidente neplăcute pe la marginea Imperiului. Aşa era presa pe vremea aia – emoţională şi partizană.
Cu olandezii e mai greu. Spre deosebire de turci, cu care jucăm de secole, pe ăştia i-am întîlnit doar de curînd. Ştim că nu ne vor în Spaţiul Schengen, iar Traian cel Nebun a vrut să declanşeze împotrivă-le Războiul Florilor şi Legumelor. Conflictul a rămas ca-n gară, ca-n port la Rotterdam. Altfel, ca tradiţie a rezultatelor fotbalistice, se ştie că-s clar peste noi.
Istoria te ajută, aşadar. Da’ nu-ţi bagă-n traistă. Astăzi, luni, e dificil să comentăm bătălia de marţi, de pe Arena Naţională. De asemenea, ar fi prematur să facem bilanţul manşei de foc cu Turcia şi Olanda, cu Baclavaua Otomanică şi Portocala Mecanică. Toate la timpul lor. Pînă suna-va trîmbiţa tuturor timpurilor, totuşi, ne riscăm: Naţionala pare pe un drum bun.
Se încheagă, în fine, o echipă. În limbajul nostru de lemn, aurul verde al ţării, s-a tot remarcat că ne bazăm pe „forţa grupului“. Foarte bine! Nu mai stăm doar în Salvatorul Patriei, Omul Providenţial, Liderul Maxim, Conducătorul Suprem. E tonic, ca suporter al Naţionalei, să vezi că toţi băieţii din teren – unşpe ca unu’ – pun osu’ la treabă. D-aia s-au întors şi oamenii, mulţime mare, pe stadion. Indiferent de rezultatele conjuncturale, lecţia merită reţinută: îţi paradeşti corzile vocale în tribună doar pentru o echipă naţională dispusă să-şi scuipe plămînii pe teren. Hai încă o dată, orice ar fi, România!
Pai, Hai Romania!