3. The Bear, dramedia supraviețuirii unui restaurant american de familie, creat de Christopher Storer, opt episoade de 20-47 de minute, difuzat de Disney+.
Serial onest, realist, inspirațional pentru profesioniști, The Bear e despre munca din spatele unei farfurii umplute cît mai corect, fără compromisuri, cu aspirații spre perfecțiune, dar și mai mult despre un grup de oameni care, ca să performeze în ceea ce fac, e absolut necesar să lucreze ca o echipă. La o vizionare mai atentă, însă, pe lîngă observația că marele chef nu poartă niciodată bonetă și nu pare să se spele pe mîini (by the way, niște motive mult mai întemeiate de sancțiune sanitar-veterinară decît pachetul de țigări uitat pe blat, lîngă aragaz), mai trebuie făcută o remarcă: surprinde un pic obsesia lui pentru gustul desăvîrșit, ca și cum ți-ar trebui neapărat stea Michelin ca să le servești sendvișuri de cinci dolari clienților din colțul străzii îmbrăcați ca niște homeleși. Asta-i însă calea spre succes – multă muncă și pasiunea de a face lucrurile cît mai bine. Bref, dacă vrei să vezi ce se întîmplă după ușa bucătăriei, The Beare clar mai recomandabil decît emisiunile distractive gen Master Chef, Șefi la cuțite și alte glume de show–uri culinare în care se fac de rîs tot felul de impostori.
2. Somebody Somewhere, dramedie pentru Generația X, creat de Hannah Bos și Paul Thureen, șapte episoade de 24-28 de minute, difuzat de HBO.
Deziluzionant de sincer, Somebody Somewhere vorbește despre viața omului obișnuit, direct, fără complicații și sofisticării: personajele există prin ele însele, simplitatea scenariului mutînd accentul pe dialogurile reale, de un emoțional autentic (foarte dificil de prins, apropo), și pe un umor trist, gen haz de necaz, observațional, despre cum e să te simți nedorit sau respins din cauza felului cum arăți, judecat de ceilalți conform principiilor de comunitate mică, în care fiecare trebuie să fie într-un anumit fel și să facă neapărat anumite lucruri. Pentru sătulul de convenții și ipocrizii în căutarea unui sens, care nu vrea să plece dintr-un astfel de loc, singura soluție e să-și găsească gașca sa de outsider-i, de congeneri care te acceptă așa cum ești, grupul în care contează cine ești, nu cine ar trebui să fii.
1. The Andy Warhol Diaries, biografia unui geniu artistic, scris și regizat de Andrew Rossi după cartea omonimă publicată în 1989, șase episoade de 52-77 de minute, difuzat de Netflix.
The Andy Warhol Diaries e o docu-serie inspirată de jurnalul personal al lui Andy Warhol, dictat prin telefon prietenei apropiate Pat și publicat la doi ani după moarte, în 1989. Vocea sa, reconstituită de computer, monotonă și un pic distorsionată, venită parcă de peste timp, reproduce cuvintele spuse telefonic acum 35-45 de ani, în timp ce pe ecran se derulează sincron imagini originale, fotografii și filme private sau publice, difuzate la știri și în emisiuni TV ale vremii. Îl vedem aici și pe artistul Warhol, personajul care s-a prezentat lumii ca o operă de artă vie, actorul ce-și juca viața în fața camerei, maestrul disimulării care a creat mister și fascinație în jurul său, și pe omul Warhol, timidul cu perucă și armură îmbrăcată zilnic ca să nu sufere, nemulțumit de felul cum arată (o rușine cărată din copilărie),disperat după afecțiune, singur cu anxietățile sale: frica de a fi irelevant artistic, sentimentul de inutilitate și derizoriu. Sînt fețele unei personalități complexe, ale unui artist social atent observator al naturii umane ce și-a simțit perfect nu numai timpurile, dar a prezis și viitorul, ca un adevărat profet al epocii Internetului, în care fiecare individ poate avea momentul său de celebritate. Și Andy l-a avut, și îl are în continuare, indiferent de ce spun unii sau alții. Pînă la urmă, ce rămîne în memoria publică din toată arta secolului XX? Ceasurile lui Dalí, fețele turtite marca Picasso și cutiile de supă ale lui Warhol.
Mențiuni:
Borgen – Riget, Magten, og Æren / Borgen – Power & Glory, ficțiune politică contemporană îngrozitor de plauzibilă, creat de Adam Price, opt episoade de 55-59 de minute, difuzat de Netflix.
Tot ce se întîmplă în Borgen este pură ficțiune, dar o ficțiune atît de reală și de actuală că pare un calup de știri difuzate la televizor. De la o (respectînd proporțiile) Roșia Montană nordică la tensiunile dintre superputerile momentului, contextul descris nu numai că e credibil, dar pare oricînd posibil. Ăsta ar fi marele merit al acestui House of Cards danez, al cărui sezon 4 a fost preluat și lansat global ca o serie separată pe platforma web-TV care umple serile și week-end-urile cinefilului de canapea.
Human Resources, desene animate pentru adulți (i)responsabili, creat de Kelly Galuska, Nick Kroll, Andrew Goldberg, Mark Levin și Jennifer Flackett, zece episoade de 25-28 de minute, difuzat de Netflix.
Human Resources e spin-off-ul serialului animat netflixian Big Mouth. Dacă originalul era cam spurcat la gură, satirizînd începutul perioadei hormonale la școlarii puberi pentru o amuzantă și nonconformistă lecție de educație sexuală predată adolescenților, show-ul derivat întoarce camera dinspre oameni către monștrii lor interiori, încercînd o retrospectivă a evoluțiilor sentimentale la adulți, cu tot cu confuziile și nesiguranțele prin care aceștia trec, inerent. E ideea animației Pixar Inside Out, dusă mai departe, în segmentul 18+, dezvoltată haotic din abordarea inocentă, pentru copii, într-un festival de imagini și cuvinte tari pus în scenă cu frenezia unui obsedat sexual. Serialul alternează momentele stupide cu introspecțiile neașteptat de profunde, trece brusc de la umorul de curtea școlii, cu poante imature, și remarcile vulgare, deranjante pentru firile sensibile, la chestii serioase cu substrat inteligent. De la plăceri juvenile la reconcilierea cu sine din preajma morții, gama sentimentelor și stărilor umane e aproape complet acoperită. Nu mai rămîne decît să-ți imaginezi care monștri ți-ai fi dorit tu să te consilieze.
We Own This City, dramatizarea TV a unor întîmplări reale, adaptat de George Pelecanos și David Simon după cartea omonimă a lui Justin Fenton, șase episoade de 58 de minute, difuzat de HBO Max.
Montat în stil documentar, cu cadre gen capturi de cameră de supraveghere sau înregistrat interogatorii și fără muzică pe fundal, We Own This City povestește chestii care s-au întîmplat relativ recent, cu ambiția de a relua rețeta din The Wire. Asemănarea nu-i deloc întîmplătoare, serialele share-uind aceiași creatori și o parte dintre actori. Problema cea mai mare a lui The Wire 2.0 este editarea primelor episoade: 13 ani mai devreme, prezent, trei luni mai devreme, prezent, săptămîna trecută, azi – povestea sare des înapoi în timp, ca să explice situația și background-ul personajelor, dar o face incoerent, desfășurînd multe fire narative cu oameni despre care încă nu știi nimic. Pînă te prinzi despre cine și ce-i vorba, care-i corupt și care nu, te simți un pic pierdut în evenimente, confuz și frustrat. Ca să nu uiți detalii și să înțelegi tot ce se întîmplă pe ecran, We Own This City trebuie văzut tot odată, ca pe Netflix, nu la șapte zile, cum le pune HBO. Deci, fani The Wire, pregătiți-vă atenția pentru o continuare a nesfîrșitei saga americane despre violență urbană, abuzuri, fraudă și corupție începute încă de acum vreo sută de ani, pe timpul gangsterilor și al Prohibiției.
Baymax!, animație modernă realizată în spirit clasic, creat de Don Hall, șase episoade de 7-9 minute, difuzat de Disney +.
Cele șase episoade scurte de Baymax! acordă telespectatorului un prim-ajutor în caz de plictiseală, funcționînd ca niște pastile de bună dispoziție cu efect în 7-9 minute. Rețeta e simplă: grafică impecabilă și scenariu inteligent, careștie să apese pe clapele potrivite ca să scoată ce e mai bun din noi, cu mesaj educativ administrat corect, fără stridențe sau falsități, direct dinspre esența lucrurilor. Ca adult care urmărește alături de copil această miniserie, nu poți să nu recunoști că aventurile sanitare ale robotului-balon sînt și niște lecții de comportament responsabil, empatie și grijă față de cei din jur, nu numai pentru cei mici. Poate fi și un răspuns la întrebarea retorică „De ce?“, a părinților oripilați de violența desenelor animate moderne, că, iată, se mai pot crea animații ce amintesc de candoarea clasicelor episoade cu Pluto.
