3. Senna, biografia TV a celui mai talentat pilot din Formula 1, creat de Vicente Amorim, Fernando Coimbra, Luiz Bolognesi și Patricia Andrade, șase episoade de 53-71 de minute, difuzat de Netflix.
Serialul care pune pe ecran istoria seacă a statisticilor automobilismului, colorînd-o cu informații și detalii intime necunoscute fanilor din epocă ai brazilianului. Cu imagine și sunet perfect sincronizate și un suspans bine dozat, sînt reanimate faze din viața profesională și personală a lui Ayrton, relația cu părinții, colegii și jurnaliștii, momentele-cheie ale carierei unui mare campion.
Din ambiția de a fi mereu primul și obsesia de a fi cel mai rapid, Senna a accelerat mereu, lăsîndu-i pe toți în urmă. Nu numai pe adversarii de pe pistă, ci și pe soție, care a divorțat, sătulă să fie mereu pe drumuri, sau pe șefii echipelor care nu puteau să-i dea cea mai bună mașină. Indiferent de aspectele colaterale pasiunii sale, odată așezat în cockpit, călărețul sutelor de cai-putere permanent în lupta cu cronometrul era una cu monopostul, mintea sa, computer de bord, programa cu precizie fiecare curbă, fiecare tur, fiecare culoar de depășire a concurentului din față, pînă la steagul cu pătrățele al liniei de finish.
Au trecut treizeci de ani de la ultima cursă a lui Senna, omul care a însemnat pentru automobilism cam ce-a fost Pelé pentru fotbal. Probabil, singurul pilot din istoria F1 capabil să plece în cursă de pe ultima poziție a grilei de start și s-o cîștige, așa cum celebrul atacant carioca îi dribla pe toți pînă la gol. Un magician al volanului care nu s-a dat bătut niciodată, indiferent de adversar, defecțiuni, condiții meteo, regulamente aplicate în funcție de interes. Viteza a fost viața sa. Și moartea sa.
2. Baby Reindeer, thriller psihologic cvasi-autobiografic cu momente de comedie neagră, creat de Richard Gadd, șapte episoade de 27-45 de minute, difuzat de Netflix.
E mult mai mult decît o vînătoare romantică unidirecțională în Baby Reindeer. Contextul motivațiilor și stărilor în care se află personajele constituie premisa unei călătorii emoționale coborîtă treptat în abisul deciziilor autodistructive, indiciu al gradului de alienare a unei societăți în care individul confundă dorințele și aspirațiile cu realitatea. De care fuge căzînd în promiscuitate, consum de droguri, minciuni, anxietăți și rușine, un coctail dezastruos de slăbiciuni și atitudini nesănătoase care nu pot avea alt efect decît beție de simțuri, mahmureală de traume, dependență de validare, faliment al încrederii și stimei de sine.
Bine filmat, regizat și interpretat (pînă la urmă, protagonistul, creator al scenariului inspirat din fapte reale, își joacă viața, chestii pe care le-a trăit acum vreo zece ani), Baby Reindeer trece sticla cu un vibe specific britanic și niște emoții brute. Reconstituirea evenimentelor prin care a trecut autorul este prilej pentru studiul comportamental al unui om abuzat, paralizat sentimental, profund tulburat, instabil, nesigur, găurit de vulnerabilități, sfîșiat de gînduri și acțiuni aproape masochiste. O tragedie a erorilor personale în care, prin neglijență și indecizie, victima este principalul vinovat pentru ceea ce i se întîmplă.
1. The Penguin, 70% studiu de personaj, 30% acțiune cu gangsteri, 0% supereroi care salvează ziua, adaptat pentru TV de Lauren LeFranc cu personajele de bandă desenată create de Bill Finger și Bob Kane, opt episoade de 55-66 de minute, difuzat de HBO.
Cinematografic bine realizat, The Penguin e un The Batman fără supereroi, cu Pinguinul în locul protagonistului Om-Liliac, la fel de întunecat ca originalul pe care îl continuă, concentrat nu pe intervenții ale Binelui contra Răului, ci pe strategii de dominare a lumii interlope, alianțe și trădări. Punctul forte este abordarea diferită de alte produse ale genului, focalizarea pe portretul psihologic al antieroului modern, pe complexitatea trăirilor interioare ale unui Tony Soprano grotesc transplantat în universul batmanian. Cumva în același fel ca în Joker, villain-ul e umanizat de un mare actor: Colin Farrell, absolut de nerecunoscut în rolul jucat magistral, intrat ca un vrăjitor în pielea și în mintea personajului. Farrell chiar e Oz, ticălosul fără scrupule, răbdare sau empatie, cu ambiții nemăsurate de a fi respectat ca boss al Famigliei, psihopatul inteligent și abil, impulsiv cu oponenții, marcat de slăbiciunile sale, periculos de dezechilibrat între deciziile ofensive și cele defensive, între ferocitatea acțiunilor și calculul dictat de instinctul de supraviețuire.
Mențiuni:
*Ripley, thriller psihologic neo-noir, creat de Steven Zaillian pe baza seriei de romane scrise de Patricia Highsmith, opt episoade de 44-76 de minute, difuzat de Netflix.
Comparativ cu The Talented Mr. Ripley, filmul de acum 25 de ani cu Matt Damon și Jude Law, Ripley, serialul crescut din aceeași rădăcină literară, are o abordare complet diferită. Tînărul șarmant de naiv, împins de invidie și arivism spre furt și crimă, e aici un psihopat calculat, un prădător rece, fără emoții și remușcări, care se adaptează rapid la orice situație, evitînd în ultimul moment pericolul de a fi demascat ca șarlatan și ucigaș. Dezvoltarea lentă, de noir atmosferic cu dialoguri întrerupte de tăceri semnificative – întotdeauna un risc la privitorul cu răbdare limitată –, n-ar fi fost neapărat o problemă, dacă se corectau scăpările scenariului (inspectorul e cînd deștept, cînd foarte prost; dubiosul luzăr este invitat prea ușor să locuiască cu viitoarea victimă; deghizamentele lui hilare n-ar păcăli pe nimeni, în lumea reală), relațiile minime și chimia redusă dintre logodnici, metamorfoza Ripley-Greenleaf, parțial neconvingătoare.
Totuși, trecînd cu vederea aceste erori oarecum minore, plus casting-ul greșit la vreo două personaje, în ansamblu, Ripley funcționează, te ține în fața ecranului. Și asta datorită faptului că, estetic, stă foarte bine: luxuriante în detalii, cadrele meticuloase, compuse din unghiuri ale camerei inspirat alese și jocuri interesante de lumini și umbre, induc intensitate și tensiune în fiecare scenă; totul e focalizat pe protagonist, obsedatul de Caravaggio, în acest portret de criminal enigmatic. Decizia de a-l filma retro, în alb-negru, discutabilă, poate, pentru unii, s-a dovedit cîștigătoare: Ripley reușește să întoarcă telespectatorul vizual și auditiv în epocă, recreînd credibil un feeling al epocii, Italia începutului de deceniu VII. Îl salvează, deci, imaginea vintage bine asortată cu arta și arhitectura locală, privită ca prin ochiul turistului de Roma, Napoli, Palermo sau Veneția, spumoasa muzică italiană ca o șampanie șaizecistă proaspăt deschisă și momentele cinematografice de La Dolce Vita în stil Hithcock.
*The Franchise, mockumentar-ul turnării unui film SF, creat de Jon Brown, opt episoade de 27-29 de minute, difuzat de HBO, disponibil pe Max.
The Franchise este produsul lui Armando Iannucci, părintele cavalcadei comice din Veep. Stilul său ironic inconfundabil, dialoguri rapide cu glume de insider și subtile referințe culturale, se recunoaște și aici, chiar dacă nu s-a așezat pe scaunul regizoral al acestei satire la adresa Hollywood-ului și a noului fel de a face film în era incluziunii marginalilor și a discriminării pozitive. Numele alternativ pentru această aruncare cu privirea în culisele dezastrului cinematografic care, în lumea reală, era anulat de la primul sunet fals al clachetei ar putea fi The making of… Tecto: Eye of the Storm. Sau, dacă nu-i prea forțată comparația, Actorii și sălbaticii, cu trimitere la comedia lui Tomiță, dar pe invers: actorii sînt sălbatici și toți cei din jurul lor, de la costumieră și machieuză la producător și regizor, niște actorași de provincie ce mimează patetic c-ar fi profesioniști. În haosul procesului de transpunere pe peliculă, singura chestie reală pare stresul asistentului distribuit în rolul mediatorului disperat care trebuie să facă și pe psihologul, și pe bona, dacă e cazul. Și cam e cazul, cu toți angajații proiectului, indiferent că-i vorba de actorul care trăiește din gloria trecutului sau de IT-istul angajat să corecteze toate gafele filmării cu efecte speciale generate de computer.
*One Day, dramă romantică într-un mod nesiropos, creat de Nicole Taylor după romanul omonim scris de David Nichols, 14 episoade de 19-38 de minute, difuzat de Netflix.
Fiecare episod din One Day e fotografia de moment, peste ani, a unei relații neobișnuite între două vieți paralele care, pentru multă vreme, se intersectează doar temporar. Firul epic pasional, coloana sonoră bine selectată (din care lipsește doar vocea tulburătoare a lui Freddie din Love of My Life) și emoțiile de privitor nostalgic la reamintirea iubirii din liceu sau studenție care n-a fost să fie recomandă miniseria asta pentru vizionare. Cu partenerul/partenera actual/ă, în perioada curentă dintre ziua lui Valentin, Dragobete și 8 Martie, în care bărbatul se simte forțat să fie romantic și să intre pe ușă cu florile pe care nu le-a dăruit tot anul.
Se spune că un el și o ea nu pot fi niciodată foarte buni prieteni, pentru că, inevitabil, sexul va strica acea prietenie, transformînd-o în căsnicie. Sau în singurătate, provocînd băiatului falsa senzație că viața fetei s-a suspendat în locul și timpul în care s-au despărțit și că totul poate fi reluat de-acolo, oricînd. De aici conversațiile telefonice din zilele importante pentru ei, cînd s-au întîlnit sau au făcut prima dată dragoste, inițiate întotdeauna de un el băut și melancolic și încheiate de fiecare dată la fel, cu regrete din toate categoriile.
Cele mai frumoase povești de dragoste sînt cele începute și neterminate. Pentru că, spre deosebire de cele normale, reale, plictisitoare, prin felul repetitiv în care se desfășoară (cînd se risipește misterul și nimic nu mai e de descoperit, totul s-a cam terminat), cele incomplet consumate, cu mai multe sfîrșituri potențiale, rămîn nemuritoare.
