S-a lăsat seara peste jungla literară și, din afundul hățișurilor, răgetul regelui-leu face să tremure catapeasma literelor. E vorba doar despre revista-fanion a USR, România literară. De unde, pînă ieri, obscuritatea, bigotismul și întristarea coloanelor cuminți ale venerabilei nu mai tulburau nici somnul muștelor, ce să vezi? Lumină! Liber-pansism! Veselie!… Întors la uneltele juneții, precum un Ulise modern la arcul tinereții, Nicolae Manolescu a pus de un cap-compas. Nu rîdeți, că nu glumesc. Un alt aer, o altă aromă, un spirit nonconformist mișcă masele, intrígă și șfichiuie adversarii. Ați ghicit. Polemica din paginile revistei se reversă peste mica noastră breaslă și duce spre neființă obiceiurile vetuste ale civilității. „Voi scandal cu orice preț”, spune România literară. Ajunge cu ipocrizia! Jos masca, impostură!
Ce era mai potrivit pentru o astfel de campanie decît demascarea? La atac! Există printre noi un impostor, un așa-zis prozator de categoria muscă, Ștefan Agopian. Primind cale liberă de la regele-leu, Alex. Ștefănescu a răgit și el, cu toată forța-i excedentară. Iată: „Succesul spectaculos al lui Ștefan Agopian s-a datorat unui concurs de împrejurări și nu poate dura la nesfîrșit”. Pe scurt, acesta e un „autor supraevaluat”, iar „…rafinamentul trucat la care recurge Ștefan Agopian te poate duce cu gîndul la obiceiul unora de-a se da cu parfum fără să se spele în prealabil”. Ce ciudat! Timp de 30 de ani, Alex. Ștefănescu n-a văzut impostura. Abia de curînd i s-a ridicat ceața de pe ochi și a tras de sirena lui Roaită.
Ar fi fost o întîmplare, dacă, ah, odată cu blestemată grabă redacțională de a-și dovedi devoțiunea și solidaritatea, Mircea Mihăieș nu ar supralicita: „De vreun an, debutînd parcă în cinstea Zilei Culturii Naționale, mediul artistic din România a fost cotropit de un desant bizar, alcătuit din vreo zece-cincisprezece autori. De-atunci încoace, izbesc furios, cu pumnii, coatele și ciobotele în porțile Uniunii Scriitorilor. Tipologia e cea cunoscută de cînd lumea. […] e clar că vorbim de un «miez tare» (trei-patru combatanți care au substituit realității, logicii și bunului simț isteria) și de o masă de manevră.
În afara unui lucru cert – dorința de a accede la puterea administrativă – nu prea-ți dai seama ce-i mînă în luptă. […] Unii i-ar spune fascism generaționist, corecții politic ar vorbi de «ageism». Pentru mine, originea atacurilor smintite e mult mai simplă: frustrarea. Nemulțumirea că nu sînt băgați în seamă, citiți, adulați. […] Țipetele de pe Internet sînt glasul dogit al anonimatului vîscos, expresia ce nu mai poate fi înăbușită a complexelor și urii”. Frumoase vorbe, gingaș cumpănite. Doar că viforul pamfletar nu dă răspuns aceleiași întrebări simple: „Cum ați dat premiile, cum ați cheltuit banii?”. Dl Mihăieș, vajnic luptător pentru libertate, onestitate și liber-pansisisim, pare a fi ultimul exponent al anilor ’50, cînd, dacă întrebai „De ce nu e pîine?”, te umflau. Cum, nu e același Mihăieș care cerea suprimarea pensionarilor? „Drace”, ar spune Coriolan Drăgănescu…
Asta-i ironic la basisti….Tot ce scriu/vorbesc li se potriveste mănușa.