Tramvaiul confiscat de Agopian

Agopian a făcut armata la dilibau, adică la munci pentru patrie, după ce-a fost dat afară de la facultate, din motive politice. Ștefan n-avea pile, dar era nevoie de cineva la batalionul ăla de semicondamnați să facă o injecție și să le dea medicamentele la ora potrivită bolnavilor. Doctorul care conducea infirmeria l-a ales pe el drept sanitar, că avea studii. Cînd a ajuns la România literară, îl apuca noaptea pe Agopian prin redacție, dacă era de serviciu la număr. Și într-o noapte – iarnă, frig, zăpadă –, el și echipa de serviciu se duc la capătul liniei de tramvai, de la Casa Scînteii. În tramvai, un tip pică de pe scaun. Se oprește fostul sanitar să vadă ce are. Tipul își făcuse toate treburile pe el și mai și vomase. Părea și bolnav, nu numai beat. Se umerește Agop cu el și-l așază pe scaunul din tramvai. Ultimul din acea noapte. Cînd ajunge tramvaiul la Elias, Agopian îi spune vatmanului să oprească și să stea acolo pînă îl duc el și Roger Cîmpeanu pe tip la camera de gardă a spitalului. Fiindcă existau două posibilități la camera de gardă. Să-l primească pe amărît, ca bolnav, sau să-l trimită acasă, ca bețiv. Vatmanul protestează nițel, dar se lasă convins de argumentația lui Agopian, mai ales că taxiurile nu mergeau. După un sfert de oră se întorc Agopian și Roger de la Elias: îl primiseră doctorii pe bețivan! Ăia din tramvai dîrdîiau, dar n-au zis nimic. Vatmanul, în schimb: „Uite și niște oamenii lui Dumnezeu!”, la care Agopian precizează că el, ca ateu ce era, n-avea relații cu Dumnezeu, poate cel mult vatmanul, dacă nu-l reclama că-i confiscase un sfert de oră tramvaiul.