Simon (James McAvoy) e un art auctioneer care se-nhăitează c-un mega-șmecher cu piscină în dormitor pe nume Franck (Vincent Cassel), în scopul de a șuti, în toiul unei licitații, tabloul Vrăjitoarele în aer al lui Goya. Așa începe Trance / Capcana minții: ca un film alert și bine dozat despre un jaf organizat milimetric. Apoi Simon primește un pat de pușcă-n scăfîrlie, iar în creierul său se produce buba. Un soi de scurtcircuit, dacă vreți, care-mbîrligă electric niște sinapse din care rezultă – atenție, spoiler mic – o fabuloasă amnezie: Simon nu ține minte unde a ascuns tabloul furat! Mai exact, o dublă amnezie, dacă tot e să anticipez: pe lîngă Goya, Simon uită, complet, o femeie. Una destul de memorabilă, altminteri, după cum reiese dintr-o scenă de frontal nudity pe care și-o asumă o actriță în vîrstă de 34 de ani, care arată de 25.
Așa se face că heist movie-ul propus inițial de regizorul Danny Boyle o cotește decisiv în direcția unui soi de thriller psihologic de mare adîncime. Miza problemei: clasicul creier uman. În care, aparent, poți să intri bine-mersi, ca-ntr-un laptop neparolat, pentru a șterge fișiere, a căuta informații sau a le manipula în draci, după cum o dictează combinațiile în care te-ai vîrît în prealabil. Practic, e ca-n Inception-ul lui Christopher Nolan, cu excepția viselor (adică a esențialului). În Trance, accesul la sinapsele victimei se produce bătrînește, prin intermediul hipnozei.
Ca atare, registrul thriller-ului e aici realist, întrucît la asta se pricepe Boyle, iar ceea ce n-are cum să-i iasă lui din cap e compensat printr-un montaj alert și extravagant (exact ca-n 127 Hours, numai că acolo nu se putea compensa nimic, din principiu). Și da, ați ghicit: în miezul evenimentelor și al infractorilor se află Elizabeth (Rosario Dawnson), un hipnoterapeut versatil și eminamente sexy, care cotrobăie prin creierul lui Simon în căutarea vrăjitoarelor. La prima vedere, premisa, deși clasicizată deja, pare încă fertilă. Dar Boyle se complică enorm în dorința de a fi și el interesant, așa, ca domnul Nolan. Iar atunci cînd baleiază, ca un titirez pe cocaină, între realitate și construcție/iluzie mentală, filmul* devine confuz, obositor și incoerent. În plus, Danny Boyle ține neapărat să ne surprindă. Mental. Așa că așteptați-vă la o cascadă de twist-uri cu tușă groasă, hollywoodiană. Finalmente, filmul arată de parcă o echipă de restauratori de la Prado ar fi descoperit, sub vopseaua lui Goya, straturi succesive de caricaturi și naturi moarte cu pepeni de la Dăbuleni.
Cu totul altfel (dar, din nefericire, nu pe de-a-ntregul altfel) stau lucrurile în ultimul film** semnat de regizorul italian Giuseppe Tornatore (Nuovo Cinema Paradiso, Malena). În viața unui colecționar și evaluator de artă pe nume Virgil (Geoffrey Rush) intră, intempestiv, Claire (Sylvia Hoeks), o foarte bizară moștenitoare a unei colecții de artă. Aparent, Claire e complet dilie și suferă intens de agorafobie. Virgil, ale cărui singure femei pe care a pus mîna sînt cele din portretele pe care le colecționează, e mai întîi iritat. Apoi intrigat, dacă nu de făptura în sine, cu siguranță de niște mecanisme ruginite pe care le găsește în vila fetei și care vor compune, finalmente, un automaton (da, ca la Sokal) din secolul al XVIII-lea. În cele din urmă, colecționarul de artă intră pînă peste cap într-o combinație foarte plastică, în care arta se împletește armonios cu sexul.
Puțin sex, ca să fiu mai exact, dar suficient cît să declanșeze o obsesie și, evident, cel puțin un pas greșit al protagonistului.
Ansamblul (care e vizualmente remarcabil, așa cum era de așteptat din partea lui Tornatore) funcționează aproape ireproșabil pînă la final, cînd povestea de artă și dragoste devine exact ceea ce vrea publicul larg care l-a văzut pe Geoffrey Rush în Pirates of Caribbean: On Stranger Tides: un film despre niște tablouri care dispar, nu despre capodopere care se colecționează. Iar twist-ul decisiv, care implică nici mai mult, nici mai puțin decît o explicație pe bază de niște “echipe de filmare”, pare decupat direct dintr-un graphic novel american, înrămat pe repede-nainte, la Home Depot, și apoi agățat sus, pe perete, lîngă un nud de Modigliani. Păcat, mare păcat. “În fiecare fals se ascunde ceva autentic”, spune Virgil Oldman și, iată, n-am nici un motiv să nu-l cred. Cu mențiunea că e valabil și invers și că Tornatore n-avea nevoie de tușe hollywodiene ca să ne vîndă un tablou cu oameni și sentimente.
* Trance / Capcana minții (SUA, 2013). Regia: Danny Boyle. Cu: James McAvoy, Vincent Cassel, Rosario Dawson.
** The Best Offer / Ofertă irezistibilă (Italia, 2013). Regia: Giuseppe Tornatore. Cu: Geoffrey Rush, Jim Sturgess, Sylvia Hoeks.
