Cînd băieții mei erau foarte mici, mă duceam împreună cu Daniela și cu ei pe la Uniunea Scriitorilor. Veneam cu mașina din Drumul Taberei. Și nu știu cum se făcea că aproape de fiecare dată încremenea circulația mașinilor „în zonă”, adică pe străzile care dădeau în Calea Victoriei. Trecea Ceaușescu! Benzina se vindea pe cartelă, vreo 30 de litri pe lună, dar pînă s-o cumperi stăteai la niște cozi înfiorător de lungi.
Așa că, atunci cînd te prindea momentul trecerii lui Ceaușescu prin zonă, opreai motorul. Fiindcă nu știai cînd se va întîmpla asta. Securitatea, slugoasă, întrerupea circulația cu cel puțin o jumătate de oră înainte de apariția Obiectivului Zero. După aceea mai dura cel puțin un sfert de oră pînă cînd mașinile puteau să meargă pe unde aveau treabă proprietarii lor. Petre, băiatul meu cel mare, care are cu trei ani mai mult decît fratele lui, Matei, își dăduse seama că Daniela nu putea mișca mașina în acel răstimp sacru. Matei însă începea să plîngă, obidit, că mașina nu mergea. La doi ani nu pricepea ce înseamnă „Trece Ceaușescu”. Lacrimile lui ne făceau să ne simțim îngrozitor pe mine și pe Daniela, în timp ce așteptam „să treacă Ceaușescu”.
În Ungaria comunistă, în 1987, în timp ce eram într-un taxi împreună cu alți tineri scriitori români, ghida noastră, unguroaică plecată din România ne-a spus că pe lîngă noi trecuse automobilul lui Kádár János. Avea Budapesta bulevarde largi, dar chiar așa?! – ne-am mirat noi. Chiar așa! – ne-a răspuns ghida noastră, care credea și nu prea în comunismul adaptat de regimul Kádár. Faimosul „gulaș comunism” pe care ungurii l-au experimentat pe vremea lui Kádár.
În acel an, copiii mei au mîncat pentru prima oară banane, pe care le-am cumpărat la Budapesta, fără să stau la coadă, de la un magazin oarecare. Cînd le-am cumpărat, bananele acelea erau încă verzi, așa că le-am mai ținut la păstrare, să se coacă. Totuși, atunci cînd le-am dat băieților, încă nu erau destul de coapte. Lui Petre i-au plăcut. Matei, însă, politicos, ne-a spus că sînt bune, dar pentru maimuțe.
Pe atunci nu se prea găseau găseau jucării, așa că băieții mei inventau jucării din diverse obiecte de prin casă. Una dintre ele era un lighean în formă de cadă de plastic, în care îl spălam pe Matei cînd era mic. Cu ligheanul acela prelung și roșu se jucau ei doi prin casă. Petre îl trăgea cu o sfoară, iar Matei era pasagerul. Petre spunea, cu o voce importantă: „Trecea un om!”. Ceea ce însemna că noi ceilalți din apartament trebuia să nu ne mai mișcăm, ca să poată trece Omul.
1.068 de vizualizări
