Am scris timp, de aproape doisprezece ani, la B24FUN, apoi la 24FUN, la rugămintea lui Alexandru Săndulescu. Erau vremuri mișto, în care revistele mergeau, publicitatea curgea, iar viitorul era roz. Ce ne puteam dori mai mult, intraserăm într-o zodie fastă și viața zbuciumată părea, pe atunci, previzibilă. Ambele redacții (a lui și a Academiei Cațavencu) se mutaseră la etajul patru al unei clădiri din Piața Universității. Pierdeam nopțile cu plăcere, pentru că găseam, la orice oră am fi ieșit din tură, liber la Lăptărie, unde se adunau toți viitorii hipsteri, fără grija zilei de mîine. Sandi, cum îi spuneam (și cum îi spunem și în ziua de azi), era primul la făcut poante, unele teribile, numai bune să dea infarct. Fura de lîngă proprietar genți cu bani, acte, trimitea mesaje fioroase și juca rolul paranoicului de serviciu. Așa m-a agățat și pe mine, pentru proaspăta lui revistă. Mi-a făcut o propunere rușinoasă, taman după ce instalasem toate soft-urile necesare. Ținea minte că îi tehnoredactasem o carte de poezie, cu aproape zece ani în urmă, știa că sînt scriitor și mi-a dat o temă: „Scrie-mi, la două săptămîni o dată, cîte un articolaș despre crîșmele din București. Ce zici?”.
Bucuria mea. Mă simțeam nu numai zeul calculatoarelor, dar și zeul crîșmelor. Așa că m-am dus acasă, mi-am deschis laptop-ul, un iBook G4 și… Și am căzut pe gînduri. Cîte crîșme știam? Sumedenie. Am început să le număr. Ce să vezi? Au ieșit vreo zece, douăsprezece. Iar în materie de gastronomie și delicatese, habar n-aveam. Eram zero. Peste tot, dă-i cu bere, dă-i cu vin, hai la discuții. Practic, nu-mi puteam aminti nici măcar cum arată, nici ce chelneri sînt. Nimic. Eram un client total necreditabil. Bine, o să inventez. Dar să vezi ghinion! Nu-mi trecea nimic prin cap.
L-am sunat: „Dom’le, nu mă pricep la crîșme”. „Hai, mă!” „Zău, bate-mă, omoară-mă, nu mă pricep și pace.” „Bă, tu ești nebun? Peste o oră am predarea în tipar. Aneta (s-a răstit el la frumoasa și drăcoasa tehnoredactoriță), treci și convinge-l pe nebunul ăla.” „Pe Iaru?” – s-a auzit glăsciorul chicotind al Anetei. „Dracu-l convinge, odată urlă la mine.” Sandi a schimbat foaia. „Acu’ te pui și scrii. Orice. Toma mi-a dat (Mircea Toma). Exarhu mi-a dat. Patapievici mi-a dat. Ce, ești cu moț? Mă așteaptă ăia în tipar!”
Toate ca toate, dar să nu mă ridic eu la nivelul colegilor? Peste poate! M-am așezat oftînd în fața tastelor și am început să scociorăsc prin cotloanele cenușii. Și mi-a venit în ajutor o poveste a lui Mircea Nedelciu, petrecută la Hotel București. O friptură refuzată avea să fie trecută printre picioarele bucătăresei și apoi retrîntită în farfurie. Am scris-o în jumătate de oră. Am trimis-o și, după o săptămînă, Sandi mă ia la rost: „Ai văzut că nu e greu? Hai, scrii despre București”. Și am scris trei ani, săptămînă de săptămînă.
Azi, cînd stau la crîșmă cu Sandi, el oftează, eu oftez, dar din motive diferite. Eu, că mi-am golit sacul, el, că visează încă la 24FUN.
Bah , da’ ce destept esti Nicusor…!