Pe la sfîrșitul anilor ’80, aveam obiceiul să fug, de cel puțin vreo trei-patru ori pe an, la Ploiești. Să-l văd pe Nino Stratan. Oficialitățile organizau (că era musai) festivaluri sau spectacole cu “Cîntarea României” și mă lipeam fără milă. E drept, Nino avea un dar al convingerii magic. Așa i-am cunoscut și prietenii, și „curtea” care-l înconjura cu un respect magic. Printre ei, mi-a sărit în ochi un tip cu părul sur, cu ochi albaștri ca cleștarul, cu nasul în șa. Îl chema Andrei Echizli și era artist grafic. Nu pictor, nu grafician, ci artist (să-i zicem conceptual, avant la lettre). Andrei a expus, prin ’86, la Teatrul Municipal, niște cuburi uriașe pe care le învelise în iarbă proaspăt încolțită. Îți furau privirea. Din fericire (pentru privire), tovarășii de la cultură le-au scos după trei zile, altfel rămîneam orbi. Așa ne-am împrietenit. Apoi, firește, seara, la Nino, aveam să aflu că e turc de oricine, că e pitagoreic și că pe nevastă-sa o cheamă Vasile. Am cunoscut-o pe Vasile, o femeie micuță și spirt de inteligentă.
De-a lungul timpului, Andrei a încercat de toate. În ’90, după mineriadă, și-a vîndut apartamentul cu 100.000 de lei, i-a schimbat în valută și, cu 1.000 de dolari în buzunar, a plecat cu familionul în Belgia. Nu e nimic anormal în ce s-a întîmplat după aceea. De cum au ajuns în Bruxelles, li s-au furat banii. Andrei a muncit în tipografie, în vopsitorie, s-a dat peste cap și a izbutit să se așeze în patria berii și a mulelor. Cînd a revenit în țară, prin ’96, l-am invitat, mîndru nevoie mare, să bem o Stella Artois. „Vezi?”, i-am zis. “Avem și noi bere belgiană.” Andrei a surîs, a plătit toată berea și a zis cu blîndețe: „Fiecare crîșmă din Belgia are berea ei. Iar localul în care mă duc eu are expuse 1.000 de soiuri”. L-am privit neîncrezător. „Hai, mă…” Andrei mi-a povestit că a avut o expoziție și mi-a arătat niște fotografii. Cea mai tare mi s-a părut o lucrare cu doi sîni, sub care era scris Noli me tangere.
Și iar a dispărut la marginea Atlanticului. L-am revăzut după un deceniu. Purta cu mîndrie un aparat Canon ușor zdrobit, cu lentila spartă. Apoi, într-o seară de la sfîrșitul primului deceniu, ne-am reîntîlnit la Waterloo, la un fondue. Era și Vasile, veselă și fără griji. Eram convins că viața le oferise, în sfîrșit, măcar pace. Dar nu mult după aceea, am primit un e-mail ciudat. Apoi încă unul, și mai ciudat, de neînțeles. Andrei suferise un atac cerebral și reînvăța să scrie. Apoi, încet-încet, scrisorile lui s-au transformat în spam-uri sau purtători de viruși. Andrei al meu abandonase lupta. Ca un număr prim, s-a retras din lumea calculelor raționale. Atît pot să-mi amintesc, acum: cuburile de iarbă și sînii pe care nimeni nu-i va atinge vreodată.
am amintiri frumoase despre varul meu.