Ori de câte ori apare ceva nou, sunt tentat să-l calific drept „modă“ (dacă nu chiar „fiţă“) şi mă apăr de el cu ghearele şi cu dinţii, doar-doar oi scapa de înregimentarea într-o turmă. Cel mai adesea, însă, pierd. Termin prin a deveni un aficionado al lucrului de care-am fugit la început. Aşa mi s-a întâmplat şi cu computerul, şi cu telefonul mobil, şi cu Vama Veche. Aşa mi se întâmplă acum cu voucher-ul turistic.
Despre ce este vorba: intri frumuşel pe un site specializat (nu ţi-l dau mură-n gură, caută-l şi singur!), îţi alegi de acolo ce vrei, ce pofteşti, plăteşti cu cardul, oamenii ăia îţi trimit un mail cu un ataşament, tu îl printezi şi asta-i tot. Pare simplu, şi de fapt aşa şi e, dar rămâne întrebarea: la ce bun toată această isteţeală?! Păi, de dragul de a ciupi o reducere, de-aia. De cele mai multe ori, merge.
Am început cu voucher-ul de restaurant: în urma îndelungatelor insistenţe ale amicilor, m-am prezentat la cârciumă c-un astfel de document în dinţi. Nu aveam deloc încredere, trebuie să admit; dintotdeauna, cei care primesc ceva gratis (sau la jumătate de preţ) sunt trataţi mai prost decât cei care plătesc cinstit. Ei bine, sau m-am înşelat eu, sau criza asta i-a pârlit rău pe negustori, astfel că te privesc ca pe-un client întreg, chit că tu plăteşti jumătate. Client-voucher, ce să mai vorbim!
Următorul pas a fost logic: m-am voucherit la o mini-vacanţă la munte. Incredibil, dar şi asta a mers: nici vorbă de pensiune răpănoasă sau de camere neîncălzite, cum mă temusem. Totul a fost la marele fix, cu doar două excepţii: personalul e cu totul neîndestulător (trei sferturi de oră aştepţi o ciorbă la restaurantul pensiunii – timing de extra-sezon!), iar vecinii tăi, ceilalţi turişti-voucher, sunt cea mai odioasă specie de turişti. Şi culmea e că nici măcar nu-s toţi români, dar se poartă exact ca turiştii români din anii ’80 – sindicaliştii sufertcari, pentru cine îşi mai aduce aminte de ei. Există, totuşi, un gen de servicii la care eşti prost primit, dacă îndrăzneşti să apari cu voucher-ul: spălatul maşinii. Decât să treci printr-o asemenea experienţă, mai bine iei un burete şi o găletuşă şi cobori în faţa blocului. Chiar dacă o să auzi inevitabilul „Uite, bă, că-i amărât: îşi spală singur maşina!“.
