Am lucrat, între 1992 și 1993, la o companie de calculatoare. Adică una care importa calculatoare, cele mai scumpe din lume: Delta Design. Acolo am învățat să umblu cu Macintoașele lui Apple, după ce ucenicisem (mai bine spus, furasem meserie) la „Cotidianul lui Rațiu”. Lipeala mi-a făcut-o o fată minunată, cu un nume de familie numai bun de pus pe rană: Dana Diminescu. Cu patronul, Julian Rosengren, m-am înțeles imediat, dar și cu funcționarii și tehnicienii de acolo (printre ei, Dora Popeneciu, Tudor Ciortea, Adrian Ionașcu), cu care am rămas amic, după douăzeci și cinci de ani. Acolo am învățat să prelucrez fonturi, să le românizez – și eram atît de plin de mine, de parcă aș fi fost găina care născuse pui vii.
Primul sediu era pe Șoseaua Colentina, lîngă Bucur Obor. La intrare trona un măr mușcat, din mozaic. Iar ultimul sediu cunoscut a fost pe strada Luca Stroici, la numărul 2, exact la încrucișarea cu Batiștei și Vasile Lascăr. Despre acela vreau să vorbesc. Era acolo și un local, cu grădină în timpul iernii, dar nu asta e povestea, așa că am să sar peste. Ceea ce m-a uimit mai mult nu au fost calculatoarele (mînuiam un Classic, cu ecran de 9 inci, alb-negru, fără griuri, dar scump ca naiba). Ci felul în care Julian se purta cu lumina. Obișnuința noastră, a tuturor, era să stingem luminile la plecare. El se înfuria și le reaprindea pe toate: „Să fie lumină, nu v-ați săturat de întuneric?”.
Dar firmele au, și ele, viața lor. Ceva a început să scîrțîie în firmă și, deși ne luam salariile la timp, privirile angajaților zăboveau ceva mai mult pe la colțuri, grupurile și grupulețele șopocăiau, iar mulți își aranjau actele într-o ordine desăvîrșită, ca și cum ar fi trebuit, de mîine, să le (și să se) predea. Și ziua fatală a venit, odată cu falimentul. Au intrat în firmă niște neni, întunecați și cu obraze tăiate-n piatră, și au început să sigileze. Ne-am uitat unii la alții, nu mai era nimeni dintre șefi să ne zică unde și dacă ne mai vedem. Cum am mai povestit o dată, fiecare a luat ce i-a căzut sub mînă. Unii – primele laptoape PowerBook 100, alții – Classic-uri, alții – soft-uri. Nu m-am lăsat mai prejos. Am șparlit șase dischete. Patru cu sistemul de operare și celelalte cu QuarkXPress 3.0. M-am simțit tare mîndru, dar numai pînă cînd mi-am dat seama că nu am unde să le folosesc. Nu exista nici un alt Mac pe o rază de kilometri.
1.238 de vizualizări
