Gabriel Pruncu s-a născut în Focșani, în 1896, într-o familie de comercianți armeni, oameni liniștiți și așezați, ducînd o viață monotonă, în tihna profitului rezultat din afaceri modeste, dar sigure, legănați de blîndețea provinciei și ocrotiți de lipsa oricărui orizont agitat. Gabriel și cei doi frați ai lui, Cristian și Mihai, alături de tatăl Grigore și de mama Susana, locuiau într-o casă negustorească decentă, înzestrată cu opt camere și acoperită cu tablă, înconjurată de o curte spațioasă și de un gard cu grilaj din fier forjat, casă pe care se vedea, pe lîngă confortul și darea de mînă a proprietarului, strădania arhitectului de a nu atrage atenția. Două servitoare, o bucătăreasă, un rîndaș și un vizitiu întregeau portretul unei familii burgheze la locul ei, care nu aștepta de la viață decît sănătate și derularea în pace a micului comerț.
Gabriel era un băiat cuminte și silitor la învățătură, plăcut la înfățișare și mai ales în purtări. Era deprins de acasă cu moderația și, se poate spune, cu arta de a trece nebăgat în seamă. Bunul-simț și cumsecădenia acestei familii armenești de rit gregorian răzbăteau de sub carapacea numelor românești care, și ele la rîndul lor, demonstrau respectul pentru comunitatea adoptivă.
Gabriel a făcut liceul în Focșani, iar viața lui pînă la împlinirea vîrstei de 20 de ani s-a înscris în acea așteptare calmă și modestă a trecerii timplului. În 1916 s-a înrolat voluntar în Regimentul 60 Infanterie și a pornit la război. Privind cu calm această convulsie a lumii, netulburat de moarte, de sînge și de iadul revărsat peste soldați, Gabriel Pruncu și-a văzut de misiuni și de îndatoriri cu aceeași meticulozitate albă, neîntreruptă de spaime, de coșmaruri sau de lașități. Era război și el a înțeles această fatalitate cu aceeași ușurință cu care a înțeles fatalitatea traiului liniștit din Focșani.
În august 1916, Gabriel Pruncu a murit apărînd gara din Mărășești. A căzut alături de capitanul erou Ignat și de compania sa de mitraliere, apărînd, atît cît absurdul războiului a cerut-o, o clădire care nu valora nimic. Dintre toți cei căzuți, Gabriel a atras atenția cu încăpățînarea lui calmă, devenită eroică în rapoartele de front, de a rezista cînd totul părea pierdut. A fost ucis de un mortier, dar, înainte de asta, n-a dat un pas înapoi și nici n-a avut intenția de a se retrage, fiindcă felul lui gregorian de a vedea viața și datoria față de semeni l-au împiedicat. Eroismul care i s-a atribuit a decurs din felul simplu și liniștit de a vedea lumea, din modestia liniară a vieții lui. A murit așa cum a trăit, știind că nimeni nu stabilește importanța unei vieți.
