N-am să uit niciodată anul marilor realizări și visări, 1990. Nu, politic n-a ieșit nimic. Social-economic, nici atîta. Dar am văzut Franța și pot spune că am văzut lumea. Am mai povestit asta. Partea pe care n-am povestit-o niciodată e partea lipsă. În mintea mea, după ce, împreună cu Toma Roman, am rătăcit trenul și am ajuns în Elveția ilegal, nu mai e decît Parisul. Orașul-Lumină, Bucureștiul cel mare. De douăzeci de ani, creierul meu îmi evocă numai lunga călătorie de noapte, spre Gara de Est.
Exact asta evocam, de curînd, în vizită la Agopian, depănînd amintiri cu Toma Roman. La un moment dat, el începe și turuie ceva despre München. Îl ascult cu multă răbdare voioasă, apoi, cu delicatețe, îi atrag atenția că n-am fost niciodată pe-acolo. Toma se uită la mine uimit și zice: "Cum, Florine, am stat o săptămînă în München". Mă uit la el, îngăduitor, mai ales că era acolo și Adriana Bittel (soția lui) și zic: "Bine, dacă zici tu, am fost și eu, să nu se supere damele. Da' io habar n-am. Din Viena am plecat la Paris și la Paris am coborît, țin minte ca acum". Toma își bulbucă ochii din spatele lentilelor – funduri de sifon – și mă ia cu binișorul. "Am fost la catedrală. Am stat o săptămînă în casa prietenului meu. Apoi am fost la berăria lui Hitler."
În clipa aia, mi-am dat seama că nu glumește. Mi-am scormonit amintirile, am dat cu lecitină și șocuri. Nici o urmă, nici un semn, negru complet. M-am enervat. "Asta o spui ca să te dai mare față de Adriana." "Mă, Florine, am poze cu mine și cu tine în fața Domului."
Ar fi trebuit să mă dau bătut. "Ei bine, pînă nu văd, nu cred!" "Ce să crezi? Erai beat pulbere!"
