Ultimul samaritean, varianta pentru prostănaci  

Ryan Reynolds este o escortă care se visează James Bond. Trăiește în casa James Bond, are panoplia James Bond, poartă țoale James Bond, lasă adormită în pat femeia James Bond. Primele minute ale filmului s-ar dori și ele un soi de James Bond, copie flagrantă, dar lipsită de ambiția primului. Un soi de Dr. Poate, Din Rusia cu amiciție, SilverEye, Diamantele sînt pentru o perioadă destul de lungă de timp.

Și, asemeni unui film cu spioni, misiunea merge prost, finalul e tragic, eroul cade în dizgrație, pierde tot, viața e mizerabilă. Mai rău, ajunge să apere un negru antipatic. Din nefericire pentru el și pentru spectatori, filmul nu se numește The Last Boy Scout și Reynolds nu e nici pe departe Bruce Willis. Întîi, pentru că Willis putea trece drept fost agent secret. Reynolds, cu privirea lui de căprioară molestată și manierele de chelner de babe bogate, trece în cel mai bun caz drept acel Navy Seal care stă în butoi în timpul voiajului.

Dar poate că personajul negativ ar putea aduce puțin haz filmului? Gary Oldman este un dictator belarus care intră în cadru de parcă a greșit filmul și a aterizat drept Hans Landa în Inglorious Basterds. Stă de vorbă cu disidentul, toarnă platitudini, îi împușcă fiica și nevasta. Dar asta nu înseamnă că scenaristul e un plagiator de doi lei, atît de prost încît nu știe să facă antipatic nici măcar un dictator ex-sovietic fără să împuște copii.

Mai mult, cînd în final pierde puterea, este arestat și adus la Haga pentru proces, același dictator scapă de toți martorii cu legiunile de soldați fideli care îi rămîn la ordin. Pentru că așa funcționează arestul în lumea scenaristului. Știu, știu, e convenția care pune acțiunea în mișcare. Nu contează că e proastă grămadă, totul e să justifice bătaia și omorul. Dacă în loc de arme foloseau pistoale cu apă și cadrul era umplut de un gras în tricou ud care spunea patetic „M-au ciuruit!”, nu mai accepta nimeni scuze din astea infantile.

Deci avem un erou mediocru și fără motivație, un antierou ridicol și fără suport logic, mai lipsea ceva? Desigur, asul din mînecă: Samuel L. Jackson, a cărui unică indicație regizorală pare să fi fost „Zi și niște cuvinte printre motherfucker!”. Personajul lui Jackson, negrul antipatic de care aminteam, este un ucigaș plătit, deci martorul perfect pentru acuzarea dictatorului. El trebuie să ajungă viu la proces, pe el trebuie să-l apere Reynolds. Dar de ce? Să fie, așa cum era în cazul lui Willis, principiile? Banii? Șantajul? Nici pe departe. În buna tradiție a filmelor recente, regia și scenariul încearcă să pupe în cur (într-un mod consimțit și non-sexual) feminazismul modern. Prin urmare, eroul nu intră în acțiune pentru că așa îi spune conștiința de erou, ci pentru că rage la el femeia puternică și independentă, adică pisi proastă și închipuită. Nu-mi spuneți că personajul e folosit ironic. Nici măcar nu e personaj. E o caricatură pe care s-ar fi jenat s-o folosească pînă și campaniile din Evul Mediu de încurajare a violenței în familie.

Nici nu mai contează cum continuă povestea de aici încolo. E destul să spun că filmul e plin de cadre în care personajele încearcă să fie hazlii prin replici scremute, iar acțiunea – puțină, așa cum e – măcar e proastă. Scenele de ciuruială sînt lipsite de suspans și de cea mai mică urmă de coerență, iar bătăile simple par copiate, din nou, stîngaci, din Xena, prințesa războinică. Da, e atît de trist.

The Hitman’s Bodyguard. R.: un plagiator prost. Cu: Ryan Reynolds, Samuel L. Jackson, Gary Oldman.