Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Un cîntec străbate lumea

Zoom Un cîntec străbate lumea

Cenaclul de Luni a călătorit mult prin țară. Și în timpul studenției, și după aceea, mai ales după ce debuturile l-au făcut și mai faimos. Acum e ușor de spus ce se întîmpla. Aripile gloriei ne purtau spre culmi istorice, dar v-aș fi invitat să trăiți măcar o lună în mijlocul nostru, ați fi văzut că nu era deloc așa. În ciuda faptului (sau tocmai pentru) că nu aveam nici o componentă palpabil recognoscibilă în lirica românească, nu urmam sfaturile nimănui (cu excepția lui Nicolae Manolescu, singurul a cărui autoritate nu o contestam), nu acceptam jocul la două capete – și care, în vremuri normale, ne-ar fi adus repede celebritatea –, noi aveam senzația sufocantă că înotăm în marmeladă. Ne simțeam excluși din start. Asta nu înseamnă că, dacă ni se aduceau laude, nu le consideram meritate, doar că ele păleau imediat cînd percepeam cel mai mic refuz. Ce tineri eram! Nu avusese cine să ne învețe ce animal țepos și sucit e scriitorul. Pentru el, un refuz e mai tare, mai important și mai dezamăgitor decît un cor de laude unanime. De aia nu cunoșteam regulile artei și ale orgoliului.

Ce știam, însă, de minune era să călătorim în grupuri, prin toată țara, să luăm în rîs autoritățile locale, să persiflăm gloriile dedate unor versuri filosofico-estetizant-alambicate, să facem un haz nebun de cultura oficială, locală și ea. Ne simțeam poeți ai universului. Că plecam la Suceava, Arad, Onești, Iași, Dej, Ploiești sau Craiova nu avea importanță. Tot la capătul lumii călătoream. În astfel de călătorii, mai toate făcute cu trenul de noapte, ca să cîștigăm ziua, grupurile Cenaclului de Luni dădeau tonul la cîntec. Cum-necum, ne impuneam despotic „estetica“ și, în scurt timp, cîștigam adepți. Dar, repet, simțeam că eram profund și iremediabil minimalizați. Țin minte cum Madi Marin, care scrisese cu foc împotriva politicii oficiale, nu putea înțelege de ce n-o lasă Partidul să publice. Sau uimirea copilărească a lui Mușina, care își terminase „Budila Expres“, în fața refuzului continuu al autorităților de a-i aproba debutul. Sau pățania lui Viorel Padina, după ce semnase un Apel către Europa (vă dați, oare, seama ce însemna asta?) și căruia nu i s-a publicat volumul Poemul de oțel, cu care cîștigase un concurs de debut, condiție necesară și suficientă editorial? Absența debutului l-a marcat pentru totdeauna și nu și-a revenit niciodată.

Dar, pînă la liman, era drum lung. Ei bine, pe unul dintre aceste drumuri lungi am descoperit cel mai trist lucru din viața mea. Veneam cu gașca de la Suceava și, trecîndu-ne de la unul la altul o sticloanță, am început să cîntăm. A venit și rîndul meu, ca un solo de chitară. Mi-am pus tot sufletul în cîntec, pînă am văzut ochii îngroziți ai Magdalenei Ghica (Magda Cârneci), scrutîndu-mă. Cu delicatețea ei proverbială, mi-a șoptit:

– Florin, taci. Cînți ca o ciubotă. Fals și nici n-ai voce.

Ei bine, din ziua aia n-am mai deschis niciodată gura.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
romania100