Într-o seară, frații Coen s-au îmbătat turtă cu George Clooney și, pentru că se simțeau foarte hipsteri, au început să se joace de-a țiganii maneliști. După ce s-a filmat cîntînd „Noi sîntem români!” cu un telefon cumpărat de pe net, Joel Coen l-a îmbrățișat pe Clooney și a țipat tare, să se audă pînă în partea cealaltă a vilei: „George este fratele meu!”. Apoi l-a pupat pasional pe ambii obraji și a adormit îmbrățișînd sticla de „Gospodarul”.
Genul de secvență din care fiecare înțelege ce vrea. Un om normal ar fi înțeles că Joel Coen se comportă ca un gherțoi la băutură. Clooney, în schimb, a înțeles că a devenit și el un soi de frate Coen, deci brusc se pricepe la regie. Și așa a început să-i sîcîie: „Salut, frații Coen, sînt eu, George, fratele vostru, pot să regizez un film scris de voi? Dați-mi și mie un scenariu, nu fiți nașpa”.
Așa se explică, măcar parțial, creditarea celor doi drept scenariști. Dornici să scape de nebun, au căutat printr-un fund de sertar, au găsit ceva aruncat pe-acolo din motive de „Am făcut Fargo, ne facem de rahat cu mizeria asta”, au dat jos pînzele de păianjen și gîndacii morți, și gata, George Clooney avea scenariu.
Dar asta nu era destul. Dacă acum e frate Coen, atunci e și scenarist. Așa că textul original, așa cum era el, a fost bastardizat de Clooney și de Igor-ul său Grant Heslov. Și se vede.
Întîi, filmul e rupt în două povești distincte: revolta proletară a suburbanilor albi brusc amenințați de apariția primului cuplu de negri și necazul lui Gardner Lodge (Matt Damon), a cărui casă e călcată de hoți în miez de noapte, iar el făcut brusc văduv.
Nu vă speriați, nu e atît de grav. Da, nevasta Julianne Moore a murit, dar sora geamănă Julianne Moore vine să-i ia locul în toate îndatoririle casnice. Cine a văzut măcar Fargo bănuiește lejer direcția pe care urmează s-o ia povestea, iar scenariul nu face nici un efort să fenteze bănuiala.
Dar nu-i nimic, și un film previzibil e bun. Matt Damon și cumnata nevastă urmează să sufere ca niște cîini și publicul se poate delecta cu suferința lor, nu? Nu. Dacă vrei să-i pese, trebuie să ai un antagonist bun, un băiat care să suscite puțină ură și multă fascinație. Gardner Lodge e doar un bou. Unul jucat ca o scîndură autistă, pe care ți-e greu și să-l reții, darămite să-ți pierzi vremea urîndu-l. Idem și pentru Julianne Moore. Ambele personaje nu-și găsesc nici ritmul și nici hazul, iar principalul vinovat stă în fotoliul regizoral.
Suburbicon nu are ton. Ar vrea să rîdă sarcastic de spirala violenței absurde în care se prăbușește personajul lui Damon, ar vrea să fie și hipster, moralizînd de pe margine despre cum albii sînt răi și rasiști. Nu merge. Nu poți să pui la grămadă o poveste despre Colectiv și „Un bărbat și-a bătut soția infidelă cu bîta în timp ce aceasta era ținută de ex-amant”.
George Clooney își poate trece în palmares un fonfleu și mai glorios decît The Monuments Men. Dacă precedentul a fost pur și simplu uitat, Suburbicon va rămîne un punct rușinos de referință pentru fostul agent Bourne. Și, dacă se întreabă cineva de ce a insistat să scoată pe piață rateul ăsta penibil, răspunsul este unul singur: noul fetiș sexual al lui George Clooney este să se costumeze în Sarah Silverman și să cînte „I’m Fucking Matt Damon”.
Suburbicon. R: George Clooney. Cu: Matt Damon, Julianne Moore.
