Black Widow a murit în Endgame, trăiască oportunitatea de-a face un film despre Black Widow! Asta trebuie să-și fi murmurat conducerea Disney în timp ce-și făcea, cuvioasă, semnul dolarului.
E drept, un asemenea film ar fi avut sens și se cerea făcut înainte ca personajul să fie omorît într-una dintre cele mai mai inspiraționale și tragice secvențe filmate vreodată în universul Marvel. Și prin asta nu vreau să spun neapărat „o omoram eu pe inutila aia dacă mai trăgeau mult de fază ca bețivul de chiloții striopteuzei“. Să fim sinceri: în afară de Thor și de Iron Man, restul erau niște plicticoși fără vreo valoare artistică deosebită.
Din păcate, intervalul dintre Infinity War și Endgame a fost rezervat pentru Wonder Woman. Pardon, Madam Minune. Sau cum o chema pe mîndra aia a cărei super-putere e să enerveze pe toată lumea. Personajul s-a dovedit a fi atît de antipatic încît Endgame a băgat-o doar cît să fie cineva care comandă șaorma pentru echipă, iar problema era rezolvata de trupa originală – așa cum era și normal, e ieftin și penibil să scoți asul din pălărie la final de meci. Eroii sînt admirați pentru că știu să smulgă din ei cîte o firimitură din ce poate fi mai bun în umanitate. Nu puterile speciale și nici chiloții trași peste pantaloni îi fac demni de venerație: inteligența, dîrzenia, bunătatea, îndîrjirea de a-și apăra principiile pînă la capăt, indiferent de riscuri, toate astea le pun pe creștet nimbul de erou. Așa au făcut cu Herakles acum cîteva mii de ani, așa fac și cu plăsmuirile legendare de azi.
Revenind la film: am apreciat începutul. Avea atmosferă. E drept, una potrivită mai mult cu anii ’80 decît cu ’90, dar dacă oamenii voiau spionită cu parfum de kaghebeală, atunci trecem cu vederea. Restul, însă… l-am apreciat din ce în ce mai puțin. Există o scalare a poveștii, pornită de la un interesant mediocru și cam șablon, urcînd ușor, pe bază de enigmă, și culminînd cu o constantă descreștere a calității, mai ales în ultima treime, în care termeni precum idiot, jignitor sau capodeperă a lobotomiei se plimbă prin scenariu ca un domn stăpînitor.
Desigur, povestea e împănată cu scene de acțiune și sînt sigur că toți spectatorii vor avea bunul-simț să le urmărească cu sufletul la gură, încurajînd-o în șoapta cu care-și rostesc rugăciunile către zeii Hollywood-ului: „Dați-i, domnilor, zile, să poată muri liniștită în filmul pe care l-am văzut acum doi ani!“.
Mai e, la fel de sigur, și umorul clasic Marvel. Nu neapărat hazliu, dar e acolo, ca niște preșuri la o mașină închiriată. Dă impresia de plusvaloare.
Și mai sînt actori, cascadori, răsturnările tipice, ba chiar stereotipe de situație, totul culminînd cu eroina care-și sparge singură nasul de masă ca să-l poată înfrînge pe reprezentantul patriarhatului opresiv. Pentru că altfel nenorocitul ar fi controlat-o prin feromoni. Ar fi putut să-și pună niște cremă mentolată sub nas și apoi să-i dea liniștită omorul? Sau, poate, să păstreze distanța socială și să poarte mască? Imposibil. Dar știința și minima logică spun că… Irelevant. Ea este o femeie puternică și independentă, nu inventivă și inteligentă. Învățați să-i respectați atributele personale!
În final, probabil singurul lucru bun a fost prestația lui Florence Pugh, sora conspirativă a protagonistei, pe care mai mult ca sigur Disney vrea s-o împingă în mulaciunea lui Black Widow. Altfel, filmul este doar o umplutură generică, poate nu la fel de prost ca Madam Marvel, dar, în orice caz, alături de el. Din solidaritate feminină, desigur.
Black Widow R: Cate Shortland. Cu: Scarlett Johansson, Florence Pugh
