Bazat pe o carte care a înșfăcat Premiul Pulitzer în 2013. Populat de o distribuție de veterani care știu ce fac, dacă nu cumva știu să facă al naibii de bine. Susținut de o echipă de cetățeni care își știu meseria, fie ea regie, cinematografie, coloană sonoră sau făcutul unei cafele decente. Ai zice, pornind de la aceste date, că sigur trebuie să fie ceva de capul unui asemenea film.
Și, da, este. Este vai de capul lui.
M-am surprins nu o dată de-a lungul acestui maraton de pompoșenie și plictiseală întrebîndu-mă care sînt gîndurile cele mai intime ale vopselei albe în timp ce se usucă pe perete. Și, de la un punct încolo, eram chiar curios să văd un asemenea blockbuster, mult mai promițător, măcar prin prisma faptului că avea o acțiunea clară, protagonistul bidinea era bine definit, iar finalul fie era un climactic „S-a uscat! Forțele binelui au învins!”, fie un subversiv „Iar a venit un vecin idiot și s-a sprijinit de perete!”. În orice caz, predictibilitatea era de preferat aerului imprevizibil al lui Goldfinch, care consta, în mare, doar în eternizata întrebare: „Oare cum ne vor plictisi în continuare?”.
Principalul vinovat, demn să fie fugărit de gloata înfuriată cu furci și torțe, este scenariul care nu știe, nu vrea și în mod clar nu poate să atingă măcar superficial profunzimea cărții de la care pornește. Sigur, e greu să îndeși 800 de pagini de dramă interioară și introspecție în două ore și jumătate de film. Dar nu mă așteptam că acele două ore și jumătate să fie cu 150 de minute prea mult.
Povestea lui Theo Decker, puștiul lăsat definitiv fără supraveghere maternă în mijlocul muzeului pentru că niște teroriști hipsteri voiau să se detoneze cultural, se tîrîie fracturat pe ecran de la copilărie la tulburată maturitate fără să inspire altceva decît un continuu „Hai azi și cu altceva în afară de dialoguri prețioase!”.
E de-a dreptul criminal să vezi cum actorii se împiedică în replicile toante și cred că sînt cel puțin două scene în care par reduși de-a dreptul la stadiul de mamifer de companie: au privire inteligentă, ar vrea să exprime chestii interesante, dar scenariul le-a luat piuitul, așa cum a luat și tot ce era demn de reținut în carte, și le-a dus pe toate undeva, unde să nu deranjeze pe nimeni.
E probabil filmul în care Nicole Kidman a ajuns cel mai aproape de momentul în care ar vrea să latre și să dea din coadă. Aș spune același lucru și despre Jeffrey Wright, poate cel care s-a apropiat cel mai mult de stadiul de om, nu caricatură, dar mi-e teamă că se va ivi din boschetele Internetului un deștept care poartă fes în casă și care, depășit de sensul construcției lexicale, va începe să urle micro-agresat: „Rasism! Rasism!”.
The Goldfinch ar fi fost mult mai potrivit pentru o miniserie, întinsă destul cît să prindă personajele carne pe ele, iar spectatorii să aibă destul timp să bîntuie prin mintea tulburată a protagonistului. Așa, ciopîrțit pe altarul lui „Ifose de Oscar”, filmul se deosebește de tablou și rămîne doar natură moartă.
The Goldfinch. R.: John Crowley. Cu: Oakes Fegley, Ansel Elgort, Nicole Kidman, Jeffrey Wright.
