Dacă You Were Never Really Here de azi are o calitate care iese în evidență de la bun început, asta e versatilitatea. Pașii de pe covorul roșu de la Cannes i-au adus regizoarei Lynne Ramsay premiul pentru cel mai bun scenariu, lui Joaquin Phoenix titlul de cel mai bun actor, asta în timp ce filmul continuă să fie o colecție de bășini cu pretenții artistice.
Joe este un ciudat pletos bărbos care adoră să salveze minore cu ciocanul său. Rușine să vă fie că v-ați gîndit la prostii. Nu textul e porcos, percepția voastră este greșită. La fel cum și percepția lui madam Ramsay e greșită: ea lansează un trailer în care Joaquin Phoenix, cu ciocanul în mînă și demența lui Mel Gibson din Lethal Weapon 1 în priviri, ucide sîngeros tot ce mișcă întru salvarea minorei nevinovate și apoi se miră cînd i se umple frigiderul cu mesaje pe care scrie „Unde e măcelul pe care l-ai promis?”.
Judecînd strict după trailer, suflarea din sală aștepta ceva frumos: Armă genocidală, SchizoLeon, Masacrul cu ciocanul din Texas, în fine, un festin de nebunie și sînge. Dacă intrați vreodată într-o sală de cinema și vedeți niște schelete căscînd plictisite, să știți că au fost niște grași care au vrut să se sature de violența gratuită la filmul ăsta.
Povestea, departe de-a avea ritmul zglobiu al unui film de acțiune, se tîrîie precum un film românesc în bucătărie, diferența fiind că Lynne Ramsay, aparținînd unui val și mai evoluat, preferă ca scenariul ei să mănînce post-ciorbă. Joe își ia banii pentru ceva. Joe este ciudat și însingurat. Joe și mama lui au o relație plasată de orice GPS de bun-simț pe Aleea Echivoc, colț cu Iocasta. În principiu, Joe și Lynne o freacă pretențios vreo jumătate de oră, vreme în care plictiseala letargică domnește atît de suprem încît orice spectator normal e gata să urle: „Bă, o f*t eu pe minora aia din trailer, numai să pornească acțiunea!”.
„Dar nu acțiunea este importantă! Important e să înțeleagă toată lumea că Joe a fost traumatizat în copilărie, și în armata făcută în Irak, și în perioada cînd a lucrat pentru FBI!”, urlă regizoarea prin fiecare cadru soporific. Da, băi, ne-am prins din prima. Joe are creierii muci. E un cretin care omoară oameni cu un ciocan. Treci mai departe.
Gata, începe acțiunea. Și în decursul a cîteva minute iese în decor. Din simplă acțiune de salvare, filmul deraiază în teoria conspirației pe cocaină, unde un ritm în continuare comatos încearcă să însăileze lupta cu Sauronul pedofil și orcii lui din Serviciile Secrete de-a lungul unor scene care par fiecare luată din alt film și lipite aiurea de un editor beat pulbere.
Și atunci devine clar.
Regizorii mustind de talent știu să danseze provocator pe linia fină dintre adevăr și provocarea de-a ști sigur unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea. Paul Verhoeven și-a înecat finalul lui Total Recall într-un alb lăptos care lasă concluzia deschisă interpretărilor. Schwarzenegger fie a salvat lumea, fie zace la finalul visului de lobotomizat. E doar un exemplu, probabil cel mai simplu și cel mai la îndemînă.
Ramsay nu știe subtil. Ea nu are dubii, ea are certitudinea că eroul ei își imaginează tot calvarul într-un efort disperat de a-și nega propriul statut de victimă. Pentru că Iocasta. Tot filmul e doar Joaquin Phoenix făcînd pe distrusul în fața camerei fără altă miză decît „uite ce actor bun sînt eu”.
You Were Never Really Here, 2017. R.: Lynne Ramsay.
asa este . un film mai cretin nu am putut sa vad.