Chucky a apărut din demența alimentată cu cocaină a anilor ’80 și, de-a lungul timpului, a știut să persiste în spiritul ăla complet nezdravăn. Nu a fost vreodată un clasic monstruos al genului, dar a intrat cu nesimțire în memoria publicului și a rămas – în ciuda anilor și a continuărilor din ce în ce mai slabe – imposibil de uitat.
Prin comparație, filmul de azi pare o marionetă dezarticulată, aruncată în silă lîngă primul tomberon disponibil.
Diferența este vizibilă fix din debut și picajul ulterior este doar o consecință a abordării lipsite de imaginație. Desigur, să nu uităm de regia calpă și scenariul care insistă să fie idiot deși nimeni nu susține contrariul, dar să rămînem deprimați la început deocamdată.
Dacă originalul abuza cu plăcere de obsesia voodoo și muta sufletul unui ticălos de ucigaș într-o păpușă sinistră, remake-ul pare opera unei drone ajunse middle manager undeva în zona de marketing a industriei. „Tinerii sînt obsedați de gadget-uri, nu? Și stau pe smartphone? Hai să le dăm un Chucky care e produs al tehnologiei, nu al magiei!”
Și uite așa, producătorii au înlocuit vrăjitoria supranaturală cu prostia artificială. În locul insului bîntuit de pofta fiarei, noul Chucky e rezultatul nervilor unui muncitor nervos că are un șef tîmpit și își varsă nervii modificînd algoritmul păpușii și dînd frîu liber aplicațiilor demonice. Că numai un retardat mintal ar putea crede că talpa țării are atîta acces la chipset-ul în care stă înlănțuit soft-ul, asta e clar pentru oricine nu este o dronă corporatistă de marketing. Singura explicație acceptabilă pentru o asemenea geneză tîmpită este nevoia unei metafore despre cumplita lipsă de suflet a filmului.
Dar fie și păpușă pornită dintr-o eroare de programare. Ideea are potențial într-o casă bîntuită de Siri și Alexa și locuită de un obsedat care postează pe Twitter pe de frigider și se uită pe Netflix la sandwich maker. Adevărata groază și suspansul de calitate stau în așteptare, într-o tensiune bine calculată și întreținută mișelește prin scenariu, regie și interpretare.
Aici, însă, singura tensiune e în circuitele jucăriei ucigașe, capabilă să sperie doar prin risipa de hemoglobină de pe ecran, într-o serie de omoruri lipsite de imaginație, de șarm și de orice urmă de haz. Și, dacă tot vorbeam, este de apreciat obsesia scenariului pentru glume tîmpite, nimerite în context ca nuca în perete și menite doar să distragă atenția de la realizarea care își urlă nefericirea precum Hecuba pe ruinele Troiei.
Child’s Play este un horror făcut în maniera ultimilor ani. Nu e de groază, dar e îngrozitor. Dacă ar fi să-i găsesc și o calitate după atîta defecte, aș spune că măcar nu e Toy Story 4.
Child’s Play. R.: Lars Klevberg. Cu: Aubrey Plaza, Mark Hamill, Gabriel Bateman.
1.097 de vizualizări
