Cînd se dă Nobelul pentru literatură se fac la noi niște cozi printre opinionarzi, ca la promoțiile cu tigăi la supermarket. Un prilej cum nu se poate mai augural de a ne da culți, cu fițuici luate de pe goagăl, și patrioți, tatițo: patrioți evaluînd optimiști mai întîi șansele lui Mircea Cărtărescu de a primi sus-zisul premiu și, după ce nu-l ia, luîndu-l la mișto, depresiv-critici. Ceea ce dovedește că în România e și azi valabilă constatarea lui Caragiale că dacă știi să citești, ești critic, iar dacă știi să scrii, ești scriitor. Concret și adus la zi, românul care știe să citească se simte dator să se exprime critic despre Cărtărescu și despre așteptările sale, ca și cum el ar fi singurul scriitor autohton propus pentru acest premiu. Or, de fapt, mai există cel puțin doi: Ana Blandiana și Norman Manea, despre care ziarele scriu în pagina de mondenități care a locul aceleia de cultură pe care concetățenii noștri nu se oboseau s-o citească. Adicătelea, dacă scriitorul român a scris ceva, asta nu-i o știre de interes. Interesant e ce altceva a mai făcut scriitorul.
Așa se face că, în preziua anunțării numelui norocosului laureat cu Nobelul literar, HotNews, un sit dintre puținele care mai dau știri de cultură, a dezvăluit ceea ce i-a dezvăluit într-un interviu Ana Blandiana despre acest premiu: „Timp de 14 ani, în fiecare lună decembrie, primeam o scrisoare foarte simandicoasă, cu coroana suedeză, aurită, pe plic. Eram invitați să facem propunere pentru anul următor, pentru Premiul Nobel (pe atunci, Ana Blandiana era președinta filialei PEN Club din România, n.m.). Cît a trăit Eugen Ionescu, l-am propus pe el, după aceea l-am propus pe Cioran, după aceea țin minte că l-am propus pe Gellu Naum și după aceea eu n-am mai fost și nu știu ce s-a întîmplat. Dar ceea ce este important este mecanismul. În această scrisoare, după o frază amabilă în care eram invitați să facem propunerea, ni se atrăgea atenția, cu o severitate aproape lipsită de bună creștere, că, dacă cumva facem publică propunerea noastră, ea nu va mai fi luată în considerare, pentru că propunerile sînt secrete. Ce vreau să vă spun este că, de exemplu, peste mai mulți ani de la momentele respective, președintele Uniunii Scriitorilor a anunțat că a propus la Premiul Nobel vreo cinci-șase scriitori. Era ca o bătaie de joc, pentru că era evident că, făcînd declarația publică, propunerea nu mai era valabilă, iar ideea că propunea mai mulți deodată era pur și simplu ridicolă. Cam în această categorie intră și agitația și aproape isteria din fiecare an în jurul propunerilor pentru Premiul Nobel. Ce este sigur este că nu se știe cine sînt cei propuși“.
Și mai zice poeta: „Deci ceea ce se petrece în spațiul public, jurnalistic, de fapt, sînt idei ale ziariștilor despre cine ar putea lua premiul Nobel, după niște criterii mai mult sau mai puțin de valoare. Evident, în acea discuție intră scriitori care au avut multe cronici, care au succes de public sau de critică și așa mai departe. Dar nu au absolut nici o legătură cu Comitetul Nobel și nici cu premiile care urmează. De aceea, apare cîte unul la care nu se așteaptă nimeni“.
Dar cum în toată lumea și mai abitir în România se citește tot mai puțin, bine ar fi dacă s-ar înființa și un Nobel pentru cel mai bun cititor al anului, cu propuneri secrete, mă rog, tot tacîmul, pentru a fi încurajați mai ales cititorii din țările unde această îndeletnicire devine o raritate. Caz în care România ar avea toate șansele să fie premiată prin unul dintre tot mai puținii săi cititori.
16.041 de vizualizări
