Acum douăzeci și cinci de ani s-a întîmplat o chestie care a intrat deja în istorie și ne-a schimbat definitiv viața. Nu, acea chestie nu este “revoluția” română. Să nu ne amăgim singuri, niște oameni au murit atunci degeaba și sîntem, iată, fix acolo unde eram în 1990.
Ce nu mai e tot ca în 1990 este astronomia. Pentru că acum 25 de ani a fost lansat telescopul spațial Hubble (HST), iar de atunci astronomia n-a mai fost la fel. Ideea unui telescop în spațiu nu era deloc nouă, prima dată a venit cineva cu ea în 1923. Cineva-ul ăla era un ardelean de-al nost’, Hermann Oberth (neamț din Sibiu, da? 😉 ). Motivul pentru care și-ar dori astronomii un telescop în spațiu este simplu: cea mai păcătoasă chestie pentru ei este atmosfera. Din cauza ei clipesc stelele. Iar asta este doar formularea “civilă” a problemei, credeți-mă că, din punct de vedere al măsurătorilor din astronomie, e nasol rău. Un telescop pus dincolo de atmosferă ar rezolva problema asta și ar trimite înapoi imagini cum n-ați mai văzut vreodată. Zis și făcut! A plecat Hubble în spațiu și, cînd să trimită imagini cum n-ați mai văzut vreodată, iaca pocinog, oglinda principală avea buba. Nu-i bai, că tot trimitea niște poze una și una, dar nu dădea totul, exista o aberație de sfericitate care strica imaginile. Așa că a fost trimisă o misiune care, realmente, i-a pus niște ochelari telescopului Hubble. După asta am primit, într-adevăr, imagini cum n-am mai văzut vreodată. Sigur o știți pe cea de mai jos, i se spune “Stîlpii creației”.
Așa cum Newton a văzut atît de departe pentru că stătea pe umerii uriașilor dinaintea lui, telescopul Hubble stă pe umerii lui, ai lui Einstein și ai multora care au urmat, și care ajung pînă sus, la marginea atmosferei. De unde se vede foarte departe. Iar aici ar merge un sfîrșit cu o metaforă despre alegeri, despre cum noi nu vedem mai departe de interesul nostru imediat și despre stagnarea noastră sfertocentenară, dar mi-e prea greață.
