E o bubă atît de mare în învățămîntul românesc, că se sparie gîndul. La încheierea anului școlar, un profesor de fizică, Alexandru Codreanu, trage o linie și numără ciulinii Bărăganului educațional. Am să iau de la domnia-sa numai introducerea. „La finalul acestui an școlar, le-am spus elevilor «la revedere» cerîndu-mi scuze că nu am reușit să-i evaluez corect. La fizică, mediile generale acordate de mine au variat între 7 și 10, dar, din păcate, nu au reflectat întotdeauna realul nivel de cunoștințe. De ce spun asta? Pentru că am cedat. Am fost pus în situații care m-au făcut să aleg «compromisul liniștii» în locul exigenței reale.“
Aceste cuvinte care ne doare sînt numai cîteva din corul nemulțumirilor, care s-a întins în toată societatea românească. Plouă cu vinovății, cu neputințe, cu ipocrizie într-o mare de inadecvare. Despre ce compromis al liniștii e vorba? De ce nu se poate face un învățămînt corect, cinstit, care să împlinească elevul ca om – și să nu-l facă doar un colecționar de teste, certificate și diplome? De burse nici nu mai vorbesc – dar o să revin abia cînd celelalte mari probleme economice ale României vor fi fost rezolvate măcar pe jumătate.
Dl Codreanu pune, pe rînd, degetul pe rană. Sîntem toți părtași la dezastru: părinți, profesori, elevi, minister, școli. Tot ce se învîrte în jurul educației pare să fi dormit somnul lui Harap Alb și, cînd deschide ochii, fata împăratului Roș e departe, iar grădina împăratului Verde e o ruină.
Eu nu cred că generația actuală de elevi e mai proastă decît cea de pe vremea mea. Nici mai deșteaptă. Numai că, la fel ca orice organism care trăiește departe de un mediu prielnic, noua generație nu are – în general – o direcție clară pentru următorii 10-20-30 de ani. Tot ce se întîmplă e aici și acum. Dacă stăm strîmb și judecăm drept, învățămîntul românesc e ca un miriapod. Fiecare picioruș (minister, inspectorat, cadru didactic) o ia sau a luat-o în ce direcție a vrut el. Fiecare an școlar s-a confruntat cu o doctrină nouă, cu o direcție revoluționară. Și, în același timp, au crescut presiunea internă și cea externă asupra profesorilor. Note obligatoriu mari, corijențe excepționale, alunecarea păguboasă și exclusivă pentru matematică și română, carențe tot mai mari în activitatea din clasă. Numai eu știu profesori care nu-și puteau ține orele din cauza hărmălăii, jignirilor, telefoanelor și – cum altfel? – din cauza părinților care reclamau în dreapta sau stînga. Din cîte cunosc, în multe școli profesorii intră cu frică. Dracu’ îi ia dacă se pun cu tineretul studios. Iar dacă tot vorbim de „tineretul studios“, n-ar fi rău să spunem că rezultatele cu adevărat bune se datorează, în imensa lor majoritate, părinților și meditațiilor. Așa că Spiru Haret oftează încă o dată, acolo, jos, unde nu mai e nici întristare și nici durere.
1.263 de vizualizări