O să plec azi la drum cu două mici întîmplări. Acum 33 de ani, după revoluție, Dumitru Dincă, participant în toată puterea cuvîntului la evenimente, a rămas fără coledzi. Degeaba a fost primul pe baricade, dacă era țigan. Noua putere avea nas sensibilos. Așa că Dincă și-a făcut un grup și s-a pus să învețe politică. A cules citate și a început să glăsuiască, în apărarea democrației. La una dintre întruniri a zis, cu gurița lui: „Va fi o noapte de cristal, o noapte a cuțitelor lungi!“.
A doua întîmplare e mai veche, din mai ’68 – și s-a petrecut la Paris. Studenții erau pe străzi, protestînd. Aveau, însă, nevoie de suportul clasei muncitoare pentru a înfăptui revoluția, așa că s-au întîlnit cu liderii sindicali. Iar liderii sindicali au zis pas. De ce? Studenții aveau ca principii călăuzitoare Cărticica roșie a lui Mao și Revoluția culturală. Iar muncitorii voiau ceva profund burghez: o viață mai bună. Tăbăciți, ei cereau salarii și condiții de muncă mai bune.
Dacă cea de a doua e o mică lecție de istorie, prima e o lecție de viață, amîndouă au un punct comun: nu tot ce zboară se mănîncă. Lunga introducere mi-a fost inspirată de un articol al unei reprezentante a extremei stîngi din România, al cărei nume am să-l prescurtez, din delicatețe: I.M. Domnia-sa susține (încep să citez, deci țineți-vă bine): „Vi se tot face shaming că, dacă nu ați citit, nu aveți dreptul să vorbiți și sînteți împinși de o bună parte a intelectualilor mainstream să luați această carte. Trebuie să fiți conștienți că tot acest scandal nu este despre o carte și autorul ei, acest scandal este de fapt o luptă disperată a unor sisteme de putere de a-și menține și impune forța opresoare“. V-ați dat seama despre cine e vorba. Nefericitul Bogdan-Alexandru Stănescu, tot el, cel a cărui carte, după șase ani de la apariție, s-a transformat brusc într-un sistem de putere și forță opresoare. Ce înțeleg eu de aici? Exact ce scrie. Dacă nu ai citit (o carte, un articol, o lucrare) e cu atît mai indicat să spui ce părere ai, pentru că, oricum, e o luptă disperată (iar noul, progresul, viitorul luminos sînt inevitabile). Cine se îndoiește în luptă trădează, deci să facă bine să nu se mai îndoiască. „Problema de bază rămîne una economică, deținători ai capitalului care își au propria producție simbolică, prin care pot manipula și controla mai ușor, fac apel la voi să plătiți pentru accesul la o cunoaștere care-i face pe ei și mai puternici. Cumpărînd cărțile, resursele se vor duce desigur către ei, deci oricum o dăm, ies bine.“ Multe suflete nevinovate vor fi tresărit, indignate. „Știam noi, nu se mai satură de bani, vor să-i pompăm și pe gură, și pe cur.“ Dacă cititorului naiv i se iartă, nu pot bănui autoarea de neștiință. Un scriitor primește de pe urma unei cărți între 8 și 12% din valoarea de librărie, deci, să zicem, în jur de 3-5 lei pe exemplar. Un tiraj mediu e de 1.000 de exemplare și se vinde cam într-un an. Prin urmare, dacă tragem linie, scriitorul care a muncit cîțiva ani la o carte va primi echivalentul unui salariu mediu, pe o lună, într-un an. Și gata. Nu glumesc. Hai să zicem că va vinde 2.000. Faceți, vă rog, socotelile, dar nu rîdeți!
Să continuăm: „Scandalurile acestea […] nu au scos niciodată la lumină rasismul sistemic atît de puternic închistat în zona elitelor de la noi“. Ei, bată-te să te bată, ștrengărițo! Era vorba de rasism. Toată lumea știe, „elitele“ noastre sînt rasiste, ce ar mai trebui demonstrat? Păi, eu cred că ar trebui, din mai multe motive. Nu cunosc, în ultimii 30 de ani, vreo carte rasistă. De asemenea, nu cunosc, cel puțin de la scriitorii pe care îi știu, nici o luare de poziție, vreun atac rasist. Mai mult, dintre autorii pe care i-am văzut combătînd acuza de rasism, nici măcar unul, de sămînță, nu a negat existența, în societate, a acestei probleme. Tot ce s-au mărginit să spună e că textul din carte nu e rasist. Înfățișează ce se vede. Așa procedează un scriitor cinstit. De altfel, în ultima săptămînă, acuzele de „rasism“ au crescut în intensitate. Însă nimeni nu a putut demonstra ceea ce scrie în dicționar (rasismul e „teoria social-politică care susține inegalitatea biologică și intelectuală a raselor umane“). Toți, inclusiv articlera, consideră acuza suficientă, părerile și umorile personale – absolute, pentru a nu mai argumenta. Explicația acestei ciudățenii logice am găsit-o în rîndurile finale. Reproduc aici, rîzînd în hohote: „Nu, nu e vorba de anti-intelectualism, ci de schimbare epistemică. NU CUMPĂRAȚI CARTEA, intrați în grevă!“.
Ce înțeleg eu? Că intri în librărie, te uiți și ieși, fără să cumperi nimic. „Dă-i în pizda mamelor lor, toți acești opresori mint și…“ Stați așa! Și autoarea articolului minte? Ea de ce ar trebui crezută și citită? Simplu, ea va decide pentru noi, așa cum Stalin vedea westernuri decadente în numele poporului sovietic. Rîdea, bea, dar nu era de acord. „Beria! Ia adu-mi lista cu dușmanii poporului!“
”Mai mult, dintre autorii pe care i-am văzut combătînd acuza de rasism, nici măcar unul, de sămînță, nu a negat existența, în societate, a acestei probleme. Tot ce s-au mărginit să spună e că textul din carte nu e rasist.”
Tocmai aici e problema. Oricine nu se margineste la a le raspunde celor de teapa ”articlerei” ca-s minim prosti, daca nu cumva si dusi cu sorcova, nu face decat sa puna paie pe focul din capul micilor proletari de Centru Vechi. Mai rau, prima propozitie le si da dreptate, in conditiile in care SUA si Europa trec prin cea mai diversa si toleranta perioada din istoria lor, ajungand sa tolereze (in opinia mea) chiar si lucruri intolerabile.
Ideea e sa nu va mirati ca pierdeti batalia opinie publice (mai ales in fata tinerilor, unde marxistii au priza) atata timp cat jucati in defensiva, dupa regulile trasate de ei. N-o zic eu, o arata situatiile asemanatoare din SUA, UK, Germania, Franta, etc. cu Antifa si altii ca ei.
P.S.: Ma amuza acceptiunea tacita din ce in ce mai raspandita ca activistii woke sunt puiuti de comunisti in conditiile in care, pana mai anul asta, inca se radea in barba de oricine folosea expresia ”neomarxisti”.