În 1966 scriitorii n-o prea duceau bine cu banii. Tarifele pentru drepturi de autor nu se schimbaseră de pe la începutul anilor ’50 şi scriitorii bătrîni, care nu mai publicau fiindcă nu mai scriau, trăiau de azi pe mîine avînd nişte pensii de mizerie. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, bine sfătuit, a cerut o statistică a veniturilor lunare (pe drepturi de autor) ale tuturor membrilor Uniunii pe care o conducea.
Rezultatele au fost hotărîtoare pentru soarta scriitorilor în următorii ani: „20% din membrii Uniunii Scriitorilor nu realizau nici un venit (în special bătrînii), 14% aveau cîştiguri brute între 300 şi 500 de lei (mai puţin decît salariul unei femei de serviciu) şi doar 6% între 500 şi 1.000 de lei“. Am citat din cartea de memorii (vol. III) a lui Nicolae Gheran, Arta de a fi păgubos, apărută la Editura Biblioteca Bucureştilor, o carte absolut încîntătoare, pe care o recomand celor îndrăgostiţi de Bucureşti, dar şi de cultură. În acelaşi an, 1966, doar doi scriitori cîştigau sume cu adevărat imense, adică peste 30.000 de lei lunar: Arghezi şi Eugen Barbu. Cu respectiva statistică în mînă, Zaharia Stancu s-a dus la şeful statului, Nicolae Ceauşescu, şi i-a arătat-o. Acesta s-a lămurit rapid şi, fără să ezite o clipă, a dat ordin ca nici un scriitor să nu aibă o pensie mai mică de 2.000 de lei, dar nu mai mare de 4.000, acesta fiind plafonul maxim. Cîteodată pînă şi dictatorii încep frumos.