Ca un capitol de thriller nonficțional sună primele pagini ale vieții lui Sergiu Celibidache scrise de Stejărel Olaru. Căci în loc să pornească după tipic, de la părinții și nașterea personajului său, biograful se avîntă în relatarea momentului în care tînărul necunoscut, de doar 33 de ani, a ajuns să dirijeze Filarmonica din Berlin. Asta s-a întîmplat la 29 august 1945, iar concertul a avut loc într-un parc: clădirea Filarmonicii fusese ruinată de bombele britanicilor cu un an înainte. Tînărul dirijor primise temporar această onoare; Wilhelm Furtwängler, titularul funcției, se retrăsese strategic în Elveția de teamă să nu fie acuzat de colaborare cu nazismul.
După această punere în temă, biograful se așază clasic la lucru. O ia de la căpitanul Demostene Celibidache, cavaleristul care era un călăreț mediocru, dar se pricepea atît de bine la administrație, că în timpul primului război mondial a fost păstrat în spatele frontului, la Iași, să se ocupe de complicatele ei treburi. Demostene n-a luat examenul pentru gradul de maior, dar după ce a trecut în civilie, ca tînăr pensionar, a ajuns în funcții importante la Iași. A fost ajutor de primar și apoi prefectul de Poliție al orașului, precizează într-o notă de subsol autorul. Căpitanul era o personalitate accentuată, ca la manual, pe fondul unei tenacități fără limite și al unei încăpățînări de catîr. Așa că atunci cînd Sergiu îi spune că n-are chemare pentru Politehnică și că vrea să se țină de muzică, îl dă afară din casă fără nici un ban în buzunar, sperînd că fiul se va întoarce spăsit la meseria serioasă pentru care se pregătea. Spaima tatălui era că fiul va ajunge să cînte prin cîrciumi la București și că va împușca francul cu muzica lui. Cam pe bună dreptate, căci ajuns în Capitală, Sergiu face foamea și, ca să aibă din ce trăi, ajunge la vorba tatălui – cîntă jazz la pian prin cîrciumi. Iar cînd pleacă la Berlin, în anii marii crize, face foamea la propriu, încît ajunge să culeagă iarbă pe unde găsește, ca să aibă ce mînca.
Cu o mînă sigură schițează Stejărel Olaru portretele psihologice ale personajelor, chiar și ale celor episodice, multe, niciodată caricatural, portrete susținute de fișe biografice în subsolul paginilor. Cu aceeași siguranță sînt conturate locuri și evenimente, astfel că imaginea timpului e cît se poate de palpabilă, iar așa-numita punere a personajelor în context n-are fisuri.
Marele examen însă al biografului e portretul în mișcare al lui Sergiu Celibidache, care pe măsură ce personajul evoluează capătă noi și noi trăsături ori, ceea ce e mai dificil, liniile din tinerețe capătă nuanțe și adîncimi, iar noile achiziții în formarea muzicală a dirijorului sînt descrise cu justă măsură și aduse la înțelegerea cititorului fără pregătire în ale muzicii. Epifaniile lui Celibidache, povestite de el însuși, sînt la rîndul lor traduse de Olaru, căci cele ce în descrierea genialului său personaj apar drept lucruri simple, la îndemîna oricui, ascund tulburătoare complicații metafizice.
Lumea muzicii clasice e plină de intrigi, invidii și ranchiune – află cine nu știa din cartea lui Stejărel Olaru. Cu repetițiile lui lungi, uneori cu zeci de reluări ale unor acorduri, ca să atingă perfecțiunea, Celibidache stîrnește reacții opuse printre membrii orchestrelor pe care le-a dirijat. Mai ales că metodele lui pedagogice seamănă cu cele ale tatălui Demostene – cînd îi sare țandăra, maestrul, rău de gură, nu-și alege cuvintele cu care-i muștruluiește pe cei care greșesc. Astfel că unii îl divinizează și-i zic Celi, alții, mai mulți, îl cred hachițos, enervant și conspiră pe la spatele lui să-l vadă dus de la pupitru. Ce-i drept, în perfecționismul lui, Celibidache vrea să aducă sînge proaspăt în orchestre, or asta presupune concedierea celor care nu țin pasul, încît cei ce ajung să-l urască o fac din motive de înțeles. La rîndul său, Celibidache devine bănuitor și, cum e convins că printre cei care au conspirat împotriva lui a fost și Herbert von Karajan – marele Karajan! – care i-a luat locul la conducerea Filarmonicii din Berlin, îl încondeiază ori de cîte ori are prilejul, și în interviuri, și în conversațiile cu diverși confrați.
Mulți dintre românii care veneau să-l viziteze pe Celibidache cînd devenise celebru erau trimiși de Securitate, descoperă Stejărel Olaru. Mai întîi ca să-l recruteze – idee idioată! –, apoi pentru a-l face agent de influență și în cele din urmă ca să-l facă să se stabilească în România. Nici una dintre aceste operațiuni nu reușește, dar printre turnătorii Securității sînt și muzicologi și muzicieni renumiți în țară, care se pretează la această misiune. Bine documentat în arhivele CNSAS, Olaru le dă numele turnătorilor – cîțiva, prieteni apropiați ai lui Celibidache – și le istorisește casant prefăcătoriile.
În monografia lui Stejărel Olaru, personajul său apare și cu izbînzile sale uluitoare, dar și cu „omenești slăbiciuni“, cum se zice. Marea izbîndă a monografiei ține însă de cercetarea genialității muzicianului. Olaru sapă după mărturiile contemporanilor lui Celibidache, se afundă în colecțiile revistelor de specialitate, citește cronicile de spectacol apărute în marile ziare din Occident, încît îți dă senzația că nu i-a scăpat nimic din ceea ce aduce lumină asupra excepționalității dirijorului și filosofului care era Celibidache. Minunată carte! Plecăciune!!
Stejărel Olaru, Spațiul Celibidache, Editura Omnium, 2025.
