Victoria e a noastră!

Am fost, între 1990 și 2004, ceva ce unii mai înțelepți sau mai ironici ar numi „un activist politic”. E drept, un activist nițel mai special, gata să lase baltă scopurile mai înalte ale patriei și moștenirea noastră națională pentru o fată frumoasă sau pentru un chef cu prietenii. Un soi de Gică Contra, căruia-i plăcea tot mai mult să pună întrebări nepotrivite și gata să parieze pe calul necîștigător. Chit că acel cal se numea Radu Câmpeanu, Nicolae Manolescu sau Emil Constantinescu. Ieșeam întotdeauna înfrînt din confruntările electorale (poporul „ăsta” refuză să înțeleagă), convins că lumea s-a sfîrșit. S-a sfîrșit în 20 mai 1990, s-a sfîrșit în septembrie și octombrie 1992, s-a sfîrșit în noiembrie și decembrie 2000. Ce jale era atunci nu ar putea înțelege decît cei care se dau azi de ceasul morții că a venit echipa lui Dragnea. Ehei, copiii moșului, 1990 și 2000 au fost adevărații ani ai dezastrului și ai sfîrșitului sfîrșiturilor. Deși încă mai trăiesc, deși m-am prins că istoria nu se sfîrșește, lecția acelor ani a fost una foarte dură. Eram convins, acum 25 de ani, că Guvernul Văcăroiu se va prăbuși mîine. Al naibii, nici nu s-a clintit. Și venea peste mine, peste noi – alelei! – valul inflației de 300%, de ajunseserăm să vorbim singuri, neînțelegînd ce valoare mai are banu’. Un lucru era clar, leul era pe ducă, dar de unde să faci rost de dolari?

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre destinul meu de activist-luptător-entuziast-prăpăstios. Între ianuarie și iunie 1990, am fost pe stradă. Zi de zi, în Piața Universității, ascultam mesajele de încurajare și de prietenie veșnică venite din țară și din străinătate. Eram convins, vorba lui Jebeleanu, că nu eram doi (adică cîteva zeci de mii), ci milioane. Ei bine, n-au fost milioane. A fost o înfrîngere pe toată linia. Iliescu a triumfat și ce dovadă de superbie mai bună vreți decît chemarea minerilor, într-o dulce impunitate?
Am lucrat la Rațiu un an. A fost un an bun. Eram la un ziar de opoziție profesionist, chiar dacă Rațiu nu era „omul meu”. Plătea bine, iar noi duceam steagul redutei. Cînd a căzut Guvernul Roman am întrezărit, pentru prima dată, luminița de la capătul tunelului. Așa că am alergat, un an mai tîrziu, pe coclauri, împreună cu fostul meu coleg de liceu, Mihai Jemna (Ițoaie, cum îl poreclisem), răspîndind manifeste și căutînd vila secretă a lui Dan Marțian. Dezolare! Vila era o fundație părăsită, iar prin satele din Prahova ne-a alergat lumea ca la răscoală, cu furci și topoare. „Calc-o, calc-o!” – am strigat eu, în timp de Ițoaie apăsa fără folos accelerația Daciei 1300. Eram convins că învingem. Dar n-am învins.

Între timp, Văcăroiu și-a ocupat locul pe prima pagină a Academiei Cațavencu, iar eu învățam Photoshop fără layer-e și fără undo-uri, pentru a-l oferi publicului în cea mai hazlie formă! Țin minte ca acum coperta cu el, în chip de Buster Keaton, călare pe o locomotivă, și cu bula „N-are oamenii metrou / din cauza la un bou”. Ah, cine l-a văzut pe Adrian Severin în chip de Giocondă, cu colțurile gurii trase măiastru în sus și cu crăpături de tablou vechi nu va ști niciodată că surîsul lui îmi aparține. Dar bula aceea, care mă face și azi să rîd, pusă în gura lui Mitrea, care-l întreba pe Năstase: „Adriene, cum se spune corect, pămăfut sau să mă tuf?”.

Așa a venit 1996, așa a venit băuta colectivă de la Intercontinental, cînd se destupau șampăniile într-o veselie. Ne îndreptam in corpore către Casa Malaxa, de pe Batiștei, acolo unde își avea sediul Asociația 21 Decembrie. Era tîrziu sau devreme, nu mai conta. Ne îmbrățișam. Constantinescu venise, însoțit de staff-ul țărănist. Ne pupam, chiuiam și destupam sticle. Ce vreți, eram mai tînăr. Aflată acolo, pentru că lucra la PRO TV, Doina Doru m-a luat de cot și mi-a zis, cu un zîmbet straniu pe față:
— Mamă, ce-o să mai plîngem peste patru ani…

M-am uitat la ea ca la o nebună.

Așa că, în 2004, cînd am rîs încă o dată, tot în decembrie, eram tăbăcit. Să fie bine ca să nu fie rău. Și așa a fost.